Încep să înţeleg. Primesc informaţii care mă ajută să
luminez experienţa pe care am lăsat-o în urmă.
Privesc peste umăr, pe jumătate întoarsă în trecut şi îl văd
pe el. Bărbatul lângă care am trăit într-un an cât nu am trăit în alţi 20 de
ani…
O iubire mare. Împărtăşită.
El mă iubea, eu îl iubeam… Aveam multe în comun.
Şi nebunia momentului.
Şi lipsa de inhibiţii, libertatea de exprimare, dorinţa de
viaţă, capacitatea de a ne asuma riscuri urmându-ne inima.
Multe erau acolo… O
tolbă plină!
Când am decis să renuţ la tot şi să îl urmez, asumat, deplin…
Am simţit că aceasta va fi, fie cea mai frumoasă experienţă din viaţa asta, fie
cea mai nefericită dintre ele… Totul îmi părea, cumva, aşezat pe o muchie de
cuţit, cuţit care era la el… Era acolo, doar al lui, o parte de ego despre care
nu ştiam până unde va merge…
Speram…
Da! Speram! Undeva la
vecinătatea cu disperarea…
Ca el să renuţe la bucata aceea de ego şi să fie cea mai
frumoasă poveste de iubire… De sintonie a
iubirii…
Curând, însă, m-am pomenit faţă în faţă cu cei mai crânceni
demoni ai mei… Şi ai lui…
Acum ştiu că relaţia aceasta a fost una menită să ne permită
să aplicăm terapia imago.
El deţinea cheia. Alcoolismul.
Eu un conflict născut în copilărie. Un tată căruia îi plăcea
să bea şi apoi să facă scandal acasă. Bătăi, scandaluri, panaramă cu martori.
Atunci s-a născut acest conflict mocnit între mine şi tatăl meu. El s-a lăsat
de băutură când a conştientizat că tremurul mânii pe planşeta de desen îi poate
periclita serviciul. Dar conflictul era deja creat.
Marius a venit cu alcoolismul. Scânteia conflictului dintre mine şi tatăl meu.
Se spune că “terapia
imago postulează un dublu proces de recuperare de sine şi vindecare personală
în urma căruia cei doi parteneri de cuplu devin mai sănătoşi psihic, mai
vitali, iar relaţia acestora se intensifică şi pozitivează”.
Relaţia aceasta a oferit amândoura o şansă mare către
vindecare. Şansă ratată… Pentru că el a
refuzat să devina un om mai bun… Astfel, mie mi-a fost refuzată ocazia de a
depăşi conflictul copilăriei…
Dacă omul pe care îl iubeam şi care mă venera, nu a fost
capabil să iasă din alcoolism, de ce ar fi altfel cu tatăl acela din trecut
care nu a conştientizat o clipă cât rău face propriilor copii…
Marius a ales ca din cele două posibile desfăşurari ale
vieţii, să o aleagă pe aceea care mă ţinea captivă în trecut. În conflictul
dintre mine şi tata.
Viaţa mi-a oferit un an marcat de alcoolism, alături de cel
mai fain om pe care îl întâlnisem până atunci…
Când am realizat că Marius nu va accepta niciodată să
schimbe povestea lui, povestea mea, povestea noastră… O coardă s-a rupt în mine…
Cu ecou însângerat în trecut… şi viitor…
Dacă iubirea aceea mare nu mi-a dat posibilitatea să mă
vindec, oare ce m-ar mai putea ajuta?! Dacă lângă omul pe care îl iubeam în cel
mai frumos mod posibil, şi care ma venera, nu am găsit liniştea şi împăcarea,
ce altceva ar mai putea fi frumos în viaţa asta?!
Marius a fost acea măsură a unei iubiri mari care nu ajută
la nimic… Dimpotrivă… Care provoacă şi
mai multă suferinţă mocnită…
M-am întors acasă cu un sentiment şi mai accentuat de…
distanţare faţă de tatăl alcoolic, responsabil direct al unei copilării
distruse. Acum mă deranja până şi faptul
că el respiră…
-Izucă, tu trebuie să te împaci cu tatăl tău! Îmi spunea
omul care avea cheia vindecării şi împăcării…
Da, ştiu. Trebuie să fac asta… Dar cum?! Tu, iubire, în cea mai deplină sintonie, ai
refuzat să devii un om mai bun, să renunţi la alcoolism… Să te vindeci. Să mă
ajuţi să mă vindec… Dacă tu, iubirea vieţii mele, nu ai putut face asta, la ce
mă mai pot aştepta bun de acum încolo?!...
A trecut un an. M-am îndepărtat de Marius. Sintonia iubirii îmi pare acum un vis decolorat
pe o pânză… Un tablou ireal… Da, am fi putut fii noi în acel tablou… Umăr lângă
umăr, picior peste picior, inimă peste inimă… Împăcaţi cu noi înşine, cu
trecutul, cu viaţa… Eu un copil împăcat cu tatăl lui, tu un om nou…
Din păcate, el nicimăcar acum nu înţelege cât de aproape a
fost de vindecare. Refuză să înţeleagă… Refuză să abandoneze acel grăunte de
ego care îl ţintuieşte în uitare… În trecut…
A refuzat viaţa. A refuzat vindecarea în iubire. Şi,
totodată, mi-a tăiat calea spre vindecare. Spre împăcare cu trecutul.
De aceea a durut totul atat de mult… Întâlnirea noastră era
una karmică. Împreună aveam ceva important de realizat. Iar el a refuzat pasul…
El încă mă mai sună.
-Izucă, e plină lumea asta de bărbaţi care nu beau, dar
niciunul nu te iubeşte cum te iubesc eu!
Da, aşa e… Dar tu eşti singurul dintre toţi care avea cheia
vindecării mele. Şi nu mi-ai dat-o. Ai uitat de înţelegerea spirituală,
karmică.
De aceea declaraţiile tale de iubire dor al naibii de rău!
Mă năucesc… Mă intrigă… Mă irită aşa cum nimic nu mă mai irită… Mi-ai luat şansa
să mă vindec de una dintre cele mai grele suferinţe… Să rup legătura cu
trecutul şi să merg mai departe… Ţi-ai refuzat şansa să te vindeci de una
dintre cele mai mari suferinţe… Să rupi legătura cu trecutul şi să începi o
viaţă nouă, în iubire deplină, împărtăşită, vindecătoare, creatoare…
Ai dat cu piciorul la o mare şansă…
De aceea, vorbele tale par batjocură la adresa iubirii şi
mânie întregul univers…
Poate în viaţa viitoare vei ştii să faci ceea ce trebuia
făcut…
Iubirea asta mare ne-a fost dăruită pentru a ne vindeca
amândoi… Şi nu pentru simple declaraţii, vorbe în vânt… Culori aruncate pe o
pânză…
Acum şterse şi căzute
în uitare…
Rămâi cu bine, suflet pereche...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu