Eterna poveste: căsnicia, amantul şi divorţul

Căsnicia şi viaţa mea sexuală erau un dezastru în acel moment. Aveam 26 de ani şi eram o femeie nevrotică, depresivă şi aproape frigidă.

Cum s-a ajuns aici?

Născusem şi aveam nevoie de un bărbat care să îmi permită să fiu o mamă bună. Iar el rămăsese un bărbat care avea nevoie, ca întotdeauna, de toată atenţia femeii de lângă el.

Din păcate, nu am avut niciun sfătuitor înţelept lângă noi, iar relaţia s-a degradat rapid.

Ca orice femeie nefericită în căsnicie, mi-am îndreptat întreaga atenţie asupra fiului. Până când, într-o zi, am văzut că eram pe drumul cel mai bun dacă vroiam să fac din el un mameluc, exact aşa cum mama soacră reuşise de minune să înfăptuiacă din fiul ei prea drag. 

Căci oglinda era evidentă – ea la rândul ei fiind o femeie frustrată, se dedicase trup şi suflet fiului, care ajunsese să nu mai facă niciun pas fără să se ţină de o fustă.

Aveam nevoie de o viaţă a mea. Clar!

Primul om cu care am vorbit, a fost el, soţul. Mi-am suflecat mânecile şi mi-am pus sufletul pe tavă, în faţa lui, spunându-i printre lacrimi şi sughiţuri:

-Am nevoie de ajutor. Sunt undeva sub nivelul mării şi nu mă pot redresa…

Uimit, el a ridicat din umeri şi mi-a zis că nu înţelege ce am păţit şi cum mă poate ajuta. Apoi a completat:

-Pe mine să nu te bazezi.

Deloc întâmplător, la scurt timp l-am cunoscut pe el, amantul. Un bărbat mai tânăr cu 3 ani care, cu infinită răbdare şi tandreţe, m-a ajutat să mă redescopăr ca femeie, să îmi regăsesc frumuseţea şi dorinţa de viaţă şi iubire.

Mi-am suflecat din nou mânecile şi mi-am pus sufletul în faţa soţului:

-Am cunoscut un bărbat care mi-a reamintit că sunt femeie, că sunt frumoasă şi că îmi place să fac dragoste. Şi, încă, te mai iubesc! Vreau să aducem în viaţa noastră ceea ce am descoperit alături de el. Eşti de acord să mergem la un consiler pe probleme sexuale şi matrimoniale?

El mă privea siderat şi dezgustat, totodată. Citeam în ochii lui faptul că nu ştia dacă să se simtă umilit sau uimit de tupeul meu: îl înşelasem şi aveam curajul să vin şi să îi spun asta aşa, simplu şi firesc, ba să îl mai şi acuz de probleme sexuale! Mi-a răspuns rece:

-M-ai dezamăgit. Eu nu am nicio problemă. Tu ai.

La scurt timp ne-am despărţit. Apoi am divorţat.

Nu, nu regret nimic, căci preţul a fost plătit: el era bărbatul pe care îl adorasem odată şi în ale cărui braţe trăisem clipe sublime şi l-am pierdut.

Poate dacă am fi avut un sfătuitor înţelep, sau dacă el ar fi preţuit relaţia noastră mai mult decât egoul lui rănit şi dezamăgit şi ar fi acceptat să cerem sprijinul unui specialist… Poate că am fi fost împreună şi fericiţi şi în ziua de azi.

Sau poate că nu… 

Voi ce credeţi?