A treia zi a început uşor înnorată şi, din nou, nu am văzut
răsăritul. Şi nici vreme de plajă nu părea că va fi. Oricum, aveam programat
safari pe munte. Cu Stavros, pe care urma să îl întâlnim în Potamia. Am plecat
din Koinira pe la ora 8, după ce am băut o cafea făcută în mica bucătărie de la
pensiunea unde stăm.
Pe drumul şerpuit de-a lungul coastei, puteam vedea marea,
care, încă nu îşi recăpătase culoarea aceea turcoaz, tradiţională. Dar nu ne
făceam probleme pentru vreme.
Ne-am întâlnit cu coordonatoarea excursiei(Stavros a trimis
pe altcineva) – o grecoiacă frumoasă, veselă, plină de bunăvoinţă, ca toţi
grecii de pe aici. Ne-a dat câteva repere despre ce urma să facem, ne-a
întrebat de haine groase(eu aveam, vichingul nu, dar el nici nu are nevoie).
Pe viching l-a mai întrebat dacă vrea să conducă o maşină
mică de teren – un Suzuchi 4x4 care părea un hârb, dar care s-a dovedit de
încredere, în ciuda drumului teribil de accidentat.
Vichingul a fost încântat să conducă, chiar dacă îi era mică
maşina. Pot spune că am a vut o maşină doar pentru noi, ceea ce a fost extrem
de confortabil pentru amândoi, căci ne-am desfăşurat în voie cu glumele şi
comentariile, fără reţineri şi martori.
A fost ca şi când închiriasem maşina, numai că aveam şi
călăuză, ba chiar am beneficiat şi de un barbeque, sus pe munte.
Drumul este uimitor, peisajul începe cu livezi de maslini,
continuă cu pădure, apoi cu stânci, iar pădure, iar stânci… Aerul era rece, dar
curat, inmiresmat(mireasmă puternică de pin). Lumina teribil de schimbătoare
mi-a dat mari bătăi de cap cu fotografiatul.
Pe drum ne-am oprit întâi la Castru – vichingul a stat
cuminţel la lecţii, căci grecoaica a povestit mai bine de 15 minute despre
istoria locului şi nu numai, iar eu… pot spune că am tras chiulul şi am fugit
din clasă – m-am dus să ud buretele… Am făcut fotografii şi am descoperit locul
în felul meu. Trăgând, totuşi, şi cu urechea la ceea ce spunea ghidul nostru.
Ce mi-a plăcut şi am reţinut a fost faptul că puteam arunca
de acolo cu pietre, gest antistres, pentru a elibera energiile negative.
Restul, a fost istorie.
Ulterior vichingul mi-a dat toate informaţiile, dar, înafară
de zidul pe care localnicii îl ridicau din pietre ca să nu fie văzuţi de piraţi
şi de povestea osuarului(fiind teren muntos, rudele plăteau timp de 5 ani
pentru o groapă, după care dezgropau osemintele şi le duceau în acest osuar),
altceva nu m-a impresionat.
A mai fost o oprire pentru panoramă şi fotografii. Şi apoi
vârful Ipsario.
Revin cu faptul că peisajul, oriunde ai fi, este absolut
minunat… Iar din vârf ai o perspectivă largă asupra localităţilor de la poale.
Ghida spunea că atunci când e vreme frumoasă se poate vedea chiar Turcia.
Din vârf am luat-o către un mic adăpost unde a fost pregătit
barbeque – souflachi, tzatzichi şi salată de roşii şi castraveţi. Totul foarte
bun şi pe săturate.
Tot aici, am putut să gustăm mierea de pin(e delicioasă) şi…
“antistres-ul” cum îi spun localnicii – ţipuro(e ţuica lor – un fel de ouzo mai
tradiţional – nu mă dau în vânt nici după ouzo, nici după ţipuro) – cu miere şi
alte arome(erau 3: fructe de pădure, nuci şi smochine). Era bun, dar cam scump –
750 ml costau 6 euro. Am preferat să iau încă un borcan mare de miere de pin cu
bănuţii aceia.
Da, merită acest safari. A costat doar 40 de euro, a durat 7
ore, am beneficiat şi de o delicioasă masă tradiţională şi am văzut cele mai
importante locuri de pe munte. Îl recomand. Îl găsiţi pe net pe Stavros din
Potamia, are pagina webb.
Înainte de a merge la Koinira, am făcut un ocol prin Theologus
– vroiam să mergem la o tavernă pentru vestitul miel. Numai că nu prea ne era
foame. Cu toate acestea am comandat capra şi miel şi, desigur, câte un ness
frape. N-am reuşit să mâncăm tot, dar, ce a rămas, am luat cu noi sub formă de
sandwish cu carne de capra şi miel.
Da, sunt gustoase. Pot doar să zic că am făcut-o şi pe asta,
aşa, ca toată lumea. Mai mult m-a încântat desertul pe care l-am primit din
partea casei – un dulce cu nucă de cocos şi miere. Care a picat de minune!
La întoarcere am observat că marea se mai calmase. Pe
alocuri începuse să devină limpede, verde – smarald.
Am aflat ca în Koinira plouase toată ziua.
A patra zi, adică azi, a fost ziua în care am făcut ce a
vrut vichingul. Mai mult am lenevit. Dar, am făcut şi o minunată plimbare de
vreo 4 ore pe muntele care este chiar lângă pensiune. Plănuisem noi să ajungem,
tăind muntele, în Theologus. De data asta flămânzi, ca să mâncăm iar vestitele
fripturi. Şi să vedem femeia cu barbă care vinde miere.
Planul bun, excursia minunată, dar Theologus-ul departe
tare. Cărarea pe care am urmat-o mergea aproape paralel cu ţărmul şi, după cele
indicate de GPS, ne ducea fix în Thassos. Ca să ajungem în Theologus ar fi
trebuit să taie muntele, dar ea îl înconjura blând.
Oricum, excursia a meritat! Au fost 4 ore de aer cu mireasmă
întensă de pin pe malul mării Egee. Aer perfect pentru cei stresaţi sau cu
probleme de plămâni. O plimbare pe munte, pe o cărare blândă, în aer curat, sub
soarele Greciei… Un drum benefic.
Am revenit la pensiune orbosiţi, dar relaxaţi.
Acum vichingul doarme, iar eu stau cu ochii pe mare.
Am plănuit să mergem mai pe seara să facem o baie în ea.
Dacă toată lumea se scaldă ziua, noi de ce nu am face-o
noaptea?
După 4 ore petrecute pe munte, în soare(azi vremea a fost şi
este însorită), între ore de vârf, pot concluziona că aici soarele e puternic,
dar nu arde. Îl simti bine cum atinge pielea şi ne-am bronzat fără să ne ardem.
Mâine e ziua de plimbare cu vaporaşul. Încă nu ştim care.
Ştim doar că nu vrem să înconjoare insula(ca să vedem dinspre mare plajele de
pe coasta de est), să fie cu pescuit şi cu nelipsitul barbeque.
Până atunci, noapte bună de la malul Egeei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu