M-am
împiedicat în poalele acestui sentiment nedefinit. În coama care atârnă greu
până în pământ. Şi nu reuşesc să mă descâlcesc de aici...
Am hotărât
să nu mă mai zbat, că pare că mai zdravăn mă încurc în locul ăsta... Rece,
lipsit de creativitate, înnegurat... Dar liniştit şi blând totodată.
Cu fiecare
zbatere un gând nou de plumb îmi pică pe tâmplă... Pe piept...
Aşa că doar
stau... Ca o gâză prinsă într-o plasă de păianjen... Şi privesc cerul clipind
ingenuu cu ochişorii mei mici de gâză. Fără teamă. Fără griji.
Dacă aş fi
cântăreaţă, aş cânta un cântec lung, lent, molcom... Nu şi trist. Doar...
dezlânat.. Cu influxiuni bizare... Neaşteptate...
Nu, nu e
tristeţe ceea ce simt... E mai de grabă o liniştire de mormânt. E o greutate de a face ceea ce ştiu că pot face ca să mă simt ...
altfel... Mai bucuroasă...
Dar aproape
că nu vreau să ies din... plumbul acesta.
Căci e
linişte aici.
M-am pus la
borcan. In plumb. Pentru iarnă.
Vreau doar
să regăsesc creativitatea şi să o ţin aici, în plumb, cu mine. Tovarăş pentru
hibernare.
Dar nu cred
că e posibil. Creativitatea nu hibernează. Ea doar vine şi pleacă. Poate
migrează.
Hm, aveţi
nevoie de o conservă plumburistică pentru iarnă. O puteţi ţine în braţe, pe
prispă, când purtaţi ciorapi groşi de lână şi vestă roşie. De catifea raiată.
Şi o pălărie albă cu boruri largi. Şi un tramvai trece prin faţă. Dar fără
zgomot.
PS: cred că e
doar o lene care nu doare.
Încă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu