Reflecţii în arta fotografică

Despre artist, în general. Artistul este omul care găsit o cale de exteriorizare pentru ceea ce simte atunci când e în flux. Şi este în flux, când preaplinul trăirilor interioare, efervescente, găsesc, asemeni lavei unui vulcan, o fantă în scoarţa egoului. De fapt, o clipă de conştientizare.

A fi în flux poate fi sinonim cu a fi în conul de inspiraţie. Unii artişti consideră că această inspiraţie este de natură divină, că există un mesager, un înger artist care le conduce mâna. Alţii, poate un pic mai atei, nu cred în îngeri şi consideră că arta începe cu ei şi tot acolo se termină.

Fiecare om are capacitatea de a atinge starea de graţie a unui artist. Dar atunci când începi creaţia şi îngădui interiorului să se exprime, eşti total expus. Pentru că în acele momente renuţi la orice protecţie şi zidurile egoului se năruie. Şi pentru asta e nevoie de sinceritatea aceea deplină, a ta faţă de tine însuţi. De aceea, deşi este în natura omului, nu toţi ajung artişti.

Fotografia de stradă – o formă de artă. Am descoperit de puţin timp fotografia de stradă. Ţinând cont de cele spuse mai sus, ea este, fără echivoc, o formă de artă.

La început duceam instinctiv camera la ochi, martoră fiind la o clipă expresivă de viaţă pe care doream  să o păstrez cumva că să o pot revedea şi, poate, arăta şi altora mai târziu. Nici nu ştiam că ceea ce făceam era fotografie de stradă.

A fost o revelaţie pentru mine să aflu că nu sunt singura care trăieşte, cu camera la ochi, intensitatea clipei de pe stradă. Ba chiar mai mult: că există şi o tehnică prin care să evidenţiezi mai clar această viaţă.

Regulile, deloc multe la număr, trebuie să ţi se imprime în suflet ca să le poţi aplica rapid, fără să le gândeşti prea mult. Să devină reflexe. Încă învăţ şi mai am multe de învăţat. Dar sunt motivată să perseverez pe această cale, pentru că au fost clipe de stradă, absolut magice, pe care le-am pierdut sau chiar le-am stricat, neştiind cum să realizez încadrarea sau setările camerei. Ajunsă acasă, le ştergeam cu regret, căci nu era acolo, în fotografie, nimic din ceea ce eu văzusem pe stradă.

În fotografia de stradă oamenii sunt cei care aduc povestea. De aceea, acum, sunt cu ochii după oameni. Deloc întâmplător, ei se plasează, fără să ştie, în cadre reprezentative pentru ceea ce exprimă mimica sau gestica lor din acea clipă.

Şi să ştiţi că nu e deloc uşor să fotografiezi oamenii pe stradă. Cei mai mulţi nu vor să fie fotografiaţi. Ba chiar se supără... Iar cei care vor şi acceptă să îi pozezi îşi pierd spontaneitatea. Fotografia de stradă presupune ca subiectul să nu ştie că e în obiectiv. Aşa că nu poţi cere permisiunea pentru a realiza acest gen de fotografie. De aceea, ca fotograf al străzii, deşi nu esti un paparazzi, eşti uşor confundat cu unul, chiar unul de scandal. Şi tratat ca atare. Un îndrumător bun îţi va dezvălui câteva secrete psihologice despre cum să priveşti în direcţia oamenilor pe care vrei să îi fotografiezi, sau pe care i-ai fotografiat şi care, într-un val de injective, îţi fac acum cunoscut faptul că te-au observat. După un timp, însă, toate acestea ajung să te amuze. Căci unele capturi sunt nepreţuite! Iar tu ai fost prezent acolo!

Clipa trece. Fotograful vede clipa aceea, cumva o prinde în imponderabilitatea spaţiului, dar, ceva magic se întâmplă atunci când duce camera la ochi – aceasta trece rapid!

Cred că un fotograf de stradă, unul cu adevărat bun, e acela capabil să prindă clipa fără să mai ducă aparatul la ochi. Aceasta e marea provocare! Căci nu oricine reuşeşte asta. Şi, fără doar şi poate, e nevoie de mult exerciţiu pentru aceasta. Ajungi să te antrenezi exact ca un atlet. Îţi găseşti o cameră cu care, întâi, te împrieteneşti pe îndelete. Şi apoi înveţi să o foloseşti din cele mai bizare poziţii: de la şold, de la buric, din dreptul umărului. Pe cât posibil eviţi ochiul – căci asta e poziţia care te deconspiră.

Dacă ar fi să descriu acum fotografia de stradă în doar câteva cuvinte ar fi aşa: este mărturia de o clipă a spiritului dintre zidurile cenuşii ale oraşului.