A fi sau a nu fi leader

Vin colegii mei cu un braţ de documente.

-Şeful a zis că te vei ocupa tu de asta.

-Eu?!

-Da. A zis că îţi trimite un mail.

Într-adevăr: primisem un mail de la şeful meu în care eram înştiinţată că mă voi ocupa şi de acea treabă.

-Ok. Şi ce trebuie să fac?

-Păi nu ştim, că s-a ocupat de asta altcineva. Acum e la magazie, face inventarul.

-Bun, eu fac, dar ce fac?...

-Hai, măi, că e simplu!

-O fi, dacă ştii ce ai de făcut...

Până la urmă s-a găsit unul mai deştept să îmi explice noua sarcină. Toate bune si frumoase – trebuia doar să desenez ceva pe nişte planuri de situaţii, conform hărţii pe care o tot actualizam şi să semnez dedesubt.

-Ok, zic, desenez, dar de semnat nu semnez. Nu sunt proiectant şi nici desenator... O să îi dau mail şi şefului.

În mai puţin de câteva secunde după mail, sună telefonul. Era şeful, oţărât tare.

-Cum să nu semnezi?!

-Nu sunt proiectant să semnez pe un plan de situaţie.

-Păi toţi semnăm pentru ceea ce facem!

-Eu refuz să semnez. Desenez, dar nu semnez. În calitate de ce îmi pun eu semnătura acolo?

-În calitatea celui care a desenat.

-Păi nu am nicio calitate ca să desenez. Eu sunt operator calculator, nu desenator... Dar accept să fac şi treaba asta, pe lângă ceea ce făceam, pentru că am înţeles că e provizoriu.

-Păi nu! Că trebuie să şi semnezi! Ce, tu eşti mai brează decât noi, restul?! Să ştii că eu nu am luat premiul întâi la scoală! Şi am ajuns să fac lucruri pentru care nu sunt calificat! Şi la liceu, în clasa a noua, eram cel mai bun! Şi... 

Acum ascultam cu gura căscată, pur şi simplu, explicaţii rupte dintr-o nuvela scrisă de Kafka. Aflam ce motivaţii avea şeful meu ca să îşi bage nasul peste tot, să facă 1001 de treburi, de-a valma, să fie şi proiectant şi inginer şi economist şi mediator conflicte şi administrator şi... câte şi mai câte! Şi apoi să ia oamenii pregătiţi şi calificaţi pentru anumite treburi şi să îi pună să facă altele.

Da, era interesant, dacă vroiai să faci o analiză psihologică a unui personaj ilogic, anapoda, şef. Şef pe care nimeni nu îl agreează. Nici măcar colaboratorii – toţi, rând pe rând, i-au promis printre dinţi o bătaie bună.

Acum făcea minunata treabă să îmi bage pe gât o sarcină nouă. A încheiat pledoaria despre măreţia lui anterioară cu un:

-În plus, ştiu că nu prea ai ce face!

Aici m-am oţărât eu. Dar tare! Ca pişcată de cur.

-De unde ştii tu că nu am ce face?!

-Mi-au spus colegii!

Am finalizat discuţia rapid cu un:

-Ok, mă apuc de treabă. Dar să ştii că nu semnez. La revedere.

Aproape că i-am închis telefonul în nas – oricum începuse să se bâlbâie neştiind cu ce argumente kafkaniene să mai vină. Şi am răbufnit în birou:

-Cine drac’ îi spune lui Lucifer că eu stau degeaba?! Ochii mi-au picat pe primul coleg care trecea pe acolo şi care nu se prinsese că nu era de glumă, aşa că el a glumit:

-Eu!

L-am scanat mai bine şi am văzut că se ţinea de bancuri. Un alt coleg îmi făcea semne cu capul, peste umăr, indicându-mi făptaşul. Colegul din biroul alăturat, un frustrat cu cap de p***(asta e freza lui) care îşi tot varsă chinul sufletesc bârfind cu şeful la colegii cu care lucrează.

Mai avusesem conflicte cu el. Era o hărţuire continuă din partea lui. Începuse cu acuzaţii de genul: pierzi prea mult timp dând cu mopul. Apoi, după ce am renunţat să mai dau cu mopul prin camera băieţilor(făceam doar la mine, iar la ei se strângea gunoiul straturi... De miros nu mai vorbesc...) a găsit altceva: pierzi timpul udând florile. Aşa că am dus florile acasă.

Tocmai intra în birou, domnul turnător sadea.

-Băi, tu chiar eşti dobitoc?! De ce îi spui lui Lucifer că eu stau degeaba?!

L-am văzut cum se ariceşte şi îşi ia armura de bou cu şoricul gros şi îşi dă drumul la debitul verbal, care îi caracteriza atitudinea ofensivă şi frustrată de ceva vreme.

-Păi cum, că eu mereu te văd că stai! Ba înveţi ceva, ba citeşti, ba ...

-Dar asta după ce mi-am făcut treaba! (m-am abţinut să nu îi trântesc un “căcat cu ochi ce eşti”, sau “cap de p*** bleagă” – cu care, doamne, ce mai seamană!)

-Nu, că nu îţi faci mereu treaba!

-Da?! Ia dă tu un exemplu – când am avut treabă şi nu am făcut-o?

A menţionat un moment (Unul! Da?! Aceea era dovada lui!) în care, într-adevăr, aveam ceva hârtii de operat, dar nu aveam chef! Mă dureau ochii şi simţeam nevoia unei pauze. A luat el atunci hârtiile şi le-a operat, ba s-a şi cronometrat şi a trimis mail şefului(cu cc către mine – de unde am dedus că şeful îi ceruse asta...). Din timpul scos de el, mi-a fost clar că eu operez de trei ori mai repede documentele.

-Băi...(iar m-am abţinut de la apelative...), ştii şi tu, foarte bine, că operez de trei ori mai repede decât tine documentele! Timpul rămas e timpul meu! E câştigat! Am dreptul să îl folosesc cum vreau eu! În plus, nu sunt robot, am dreptul la câte o pauză! De fumat, nu fumez, de glume cu colegii nu mă ţin(sunt izolată şi mai mult singură în biroul meu; băieţii, în camera alăturată, deseori se incing la glume şi panaramă. Uneori o ţin aşa şi câte o ora întreagă! Ceea ce, pe mine, mă bucură. Prefer să văd oameni veseli decât încrâncenaţi pe muncă).

Desigur, mi-am primit replici pe măsura capului care le debita. Şi toate pe un ton agresiv, extrem de neplăcut.

Mi-am dat seama că la capitolul ceartă sunt zero. Aşa că am abandonat imediat gândul să mai discut cu turnătorul.

În scurt timp a picat pe acolo şi şeful – cred că miroase conflictele ca o hienă şi se înfiinţează să se încarce energetic, că de dezamorsat conflicte – MUMU! Savurează momentele ca un vampir energetic ce e.

În toiul discuţiei – el mediatorul lui p***, eu şi P*** bleagă părţile mediate – am spus ceva ce l-a pus pe gânduri pe turnător. Nu ştiu exact ce a fost, sau dacă, nu cumva, i-a plesnit vreun vas de sânge pe creier şi s-a reparat la cap, dar l-am văzut cum, brusc, schimbă registrul.

A căzut pe spate în scaunul în care şedea şi a murmurat:

-Da, acum îmi dau seama că am greşit... Nu mi-am dat seama că tu eşti atât de eficientă...

L-am privit surprinşi(şi eu şi Lucifer)... I-am spus, circumspectă:

-Nu e cazul să devii acum ironic...

-Nu, nu e asta... Am greşit... Lasă că îţi spun eu după...(a făcut un gest cu capul către şeful care tocmai ieşea din birou, aruncându-i peste umăr: “Nu, nu ai greşit cu nimic! Tu ai procedat corect!”)

Da, a părăsit câmpul de luptă, căci coflictul, în urma revelaţiei surprinzătoare pe care o avusese cap de P***, se desumflase instant... Ca o băşică de porc... Se spărsese şi dispăruse...

Am rămas năucă şi terfelită. Căci discuţiile de genul acesta, pline de vomă, răutăţi şi venin, întotdeauna mă murdăresc... Mă simt ca şi cum un buldozer a trecut peste mine...

După ele, inevitabil, a doua zi mă îmbolnăvesc...

Aşa a fost şi acum. După o noapte de nesomn şi perpeleală... Şi după un mail pe care i l-am trimis colegului pe la 12 noaptea:

“Ceea ce faci tu se încadrează la hărţuire morală la locul de muncă. Nu e prima dată, nu e normal şi nici constructiv ceea ce se întâmplă. Din păcate, nu îmi permit să îmi dau demisia acum şi nici să îmi iau co. O să vin în continuare şi o să încerc să îmi fac treaba... Îmi caut de lucru, iar de data asta o voi duce până la capăt, nu mă mai întorc din drum... Până găsesc, te rog să comunicăm civilizat pe mail şi doar atât cât e legat de serviciu. PS: nu l-am pus pe Lucian la CC, dar îi poţi da tu forward, dacă consideri că trebuie informat.”

Răspunsul lui a fost:

“Nu cred ca te-am hărţuit în vreun fel, dar ai dreptate, cum am spus şi ieri: mi-am dat seama că am greşit, nu ar fi trebuit să spun nimic în ceea ce priveşte activitatea ta, cum ai spus şi tu probabil eşti mai eficientă şi-ţi faci treaba mai repede. Şi chiar dacă nu ar fi aşa nu a fost colegial din partea mea. Acum nu-mi dau seama de ce m-a deranjat pe mine faptul  că te deconectai şi tu, suntem oameni nu roboţi, că doar nici eu nu stau cu nasul numai în situaţii. Dacă poţi, hai sa trecem şi peste acest incident, promit că nu se va mai repeta ceva de genul acesta. Mi-am dat seama că este a doua oară când nu am procedat colegial, a treia oara nu va exista.”

A mai trecut de probă prin birou:

-Şi mai suntem supăraţi?

Am bânguit:

-După ce înfigi cuţite în uşă şi apoi le scoţi, să nu crezi că nu rămân semne... O să mai dureze până o să îmi treacă...

Nu mi-a trecut. O săptămână am fost răcită cobză.

Şi nici nu îmi place noua sarcină. O fac în silă. Dar o fac. Şi semnez cu Damix – nu întrebati cine e, eu nu sunt.

Cam asta se întâmplă când ai un leader priceput la toate.

Care ştie să medieze conflictele şi să dea sarcini noi oamenilor săi.