Fereastra e deschisă pe jumătate. Obloanele nu mai sunt
închise de mult. Soarele înaintează cu paşi hotărâţi către grădina din faţa
casei. Când se va instala complet acolo şi masa va fi deplin în bătaia lui, voi
coborâ şi eu. O mierlă se aude… Clopotele au bătut de fix… Începe o nouă filă…
El a coborât de ceva vreme. L-am auzit cum a robotit prin
bucătărie. La scurt timp s-a întors cu o cafea şi o duzină de pupi…
Apoi a mers din nou pe afară. Să plănuiască cu un prieten. A
revenit, cu mai mulţi pupi şi cu vestea că pleacă un pic până la sere. Mai iau
răsaduri pentru grădină.
-Şi o floare, te rog… Dar numai un ghiveci… Să îl pun pe
pervazul camerei şi să nu mai prădui valea de narcise…
-Da, Izucă… Iau trei!
-Nuuu! Doar unul! E de-ajuns!
A trecut o săptămână. Am pierdut noţiunea trecerii vremii,
dar am pe cine întreba în ce parte a timpului am ajuns. Eu ştiu doar dimineaţa
şi noaptea când sunt.
Dimineaţa - căci mă trezesc în braţele lui fierbinţi, ca
într-un cuib, protejată de frigul din cameră. Seara - căci adorm lângă el ca un
copil răsfăţat.
În rest, clipele se înlănţuie una după alta abia simţite. Ele ştiu încotro se duc…
Mi-e bine. Atât de bine că aproape nu mai am niciun gând.
El îmi mai aminteşte că e timpul să scriu şi să mă ocup de
fotografii.
-Izuca, tu eşti aici în tabăra de creaţie!
Eu zâmbesc, mă cuibăresc mai bine lângă el şi îi răspund:
-Când sunt atât de liniştită şi împăcată, nimic nu-mi vine a
scrie. Mai lasă-mă un pic aşa…
-No bine, atunci. Că doar no-i vrea acum să te necăjesc ca
să poţi scrie! Că asta n-o fac!
Îl privesc şi ştiu că
de-acuma el chiar nu mai poate face nimic să mă supere…
Doamne ajuta!
RăspundețiȘtergere