Cum am reuşit să scot un bărbat din inima mea

Da, azi am chef să râd de cea care am fost ieri! Şi să strig în gura mare: sunt mai gozavă decât cei care scot un iepure dintr-o pălărie, căci eu am reuşit să scot un bărbat din inima mea!

Da, azi, detaşată fiind de tot, privesc în urmă fără urmă de judecată şi înţeleg cum s-a întâmplat.

Au trecut 3 luni de suferinţă şi ieri, în numai 5 minute, am reuşit magia!

Ce s-a întâmplat în cele 5 minunte?

S-a întâmplat că am văzut clar că el nu mai este deloc bărbatul pe care eu vroiam să îl văd şi de care, cumva, încă mă agăţam... Am văzut cât de mult s-a schimbat şi s-a îndepărtat de omul de care mă îndrăgostisem în trecut...

Îmi explica, tot cu lacrimi în ochi, aşa cum ştie el să zică adevărul ce-l trăieşte, că toată povestea cu energiile, cu creşterea spirituală cu omul care poate deveni alchimist, e doar o minciună!

Îl priveam uimită... El fusese omul datorită căruia, într-o zi de iarnă, am ajuns în vârf uitat de munte pentru prima dată, la meditaţia Vipassana! El era bărbatul lângă care, o vreme, încercasem continenţa... Era omul care practicase yoga şi îşi descoperise valenţe de care aproape se speriase, căci nu stia să le gestioneze... El, omul care se trezea noaptea să citească sute de pagini despre aceste subiecte... Omul care, cu lacrimi în ochi, îmi povestise cum se simţise în anumite momente de atingere a cunoaşterii interioare...

Acum, tot cu lacrimi în ochi, îmi mărturisea cum crede că toate sunt minciuni...

Brusc, în acel moment, am realizat de ce de ceva vreme el era mai mereu iritat de prezenţa mea şi de ce, toate lucrurile care înainte erau ok între noi, la un moment dat au devenit imposibile...

Aceasta se întâmpla pentru că ajunsesem pe vibraţii diferite... Nu mai eram deloc la unison...

Ar fi trebuit să înţeleg asta din prima clipă în care m-a lăsat să merg singură la un alt curs de Vipassana... Şi a refuzat să mai practicăm continenţa... Şi să mai fie lângă mine atunci când ieşeam în natură...

Pur şi simplu el nu mai suporta prezenţa mea, acum de o altă vibraţie...

Cumva el a rămas pe loc, sau a luat-o pe un alt drum, iar eu am continuat calea...

Da, omul din faţa mea nu mai era de mult omul pe care îl iubeam... Era un alt om...

Şi asta m-a eliberat.

Ca test, mi-am rememorat poveştile spuse de el mai devreme despre el si noul pisi al lui. Nu, nu mă mai durea deloc imaginea aceea în care ei se pupăcesc. Apoi mi-am mai rememorat şi alte ipostaze care mă răniseră... Declaraţiile lui despre o altă femeie care, pur şi simplu, îl înnebunise cu harul ei de nimfomană... Da, nici asta nu mai durea...

Iar disponibilitatea lui de a se schimba acum pentru o femeie nouă, disponibilitate pe care nu o înţelegeam, căci ea este o femeie absolut banală şi bine-nfiptă în material, iar eu pe el altfel îl vedeam, departe de a fi banal... Acum nu a mai durut...

Pentru că, în sfărşit, am văzut, că şi el este tot un om banal...

I-am mulţumit pentru cafeua aceea. M-a privit uşor uimit. Căci a simţit trecerea bruscă de la furie surdă la liniştire. A simţit că, brusc, m-am detaşat.

I-am explicat că, în sfârşit am înţeles că el nu mai e omul de care eu încă mă ţineam...

Nu a mai zâmbit. A devenit brusc serios. Mi-a mulţumit pentru cei doi lei pe care îi dădusem la acea ultimă cafea.

A vrut să mă conducă. L-am refuzat.

-Dar plouă!

-Plouă, dar e soare am îngânat uşor...

Şi am plecat. M-a mai strigat o dată ca un adolescent poznaş. Vroia să îmi arate la maşină oglinda pe jumătate ruptă...

Era doar un pretext inventat de univers ca să mă oprească din drum şi să privesc inapoi.

Să văd peste umăr doar un bărbat banal, cu totul altul decât cel iubit odată...