Drumul meu
către serviciu trece pe langă cimitir. De-a lungul gardului din plăci mari de
beton, vopsite nefiresc în roz murdar, gardul cu cruci pe el. Zgomote,
claxoane, fum, noxe... Oameni trecând grăbiţi pe lângă mine cu ochii în
pământ...
Mai trag o gură de aer murdar, înecăcios,
aproape cenuşiu şi mă cutremur de nefirescul vieţii ce-o trăim...
Privesc în
jur. Chipurile serioase, triste, mă lasă să întrevăd doar un mare gol interior.
De care, cei mai mulţi, enorm de mulţi,
nici nu mai suntem conştienţi...
Pe nesimţite,
ajungem să purtăm măşti negre, lungi, de care nici în somn nu ne mai dezbrăcăm.
Poate în
parc să mai găseşti câte un cuplu de adolescenţi, pierduţi în iubire şi în
pasiune... Şi-atunci aproape te simti stingher să realizezi cât sunt ei de
căzuţi în iubirea lor, chiar dacă trecătoare, şi cât esti tu de departe de cer.
Stăm
cuminţi în intersecţia semaforizată, într-o disonanţă totală cu ceea ce
înseamnă spirit, iubire, fiinţă divină, aşteptându-ne rândul. Suntem
regulamentari, ne luăm bilet, suntem politicoşi, vorbim cu “bună ziua”, “vă rog”
şi “mulţumesc”, dar suntem goi, tot mai goi pe interior...
Şi, în
goliciunea aceasta, sperăm ca într-o bună zi să găsim fericirea... Sau, cumva,
ea să se împiedice de noi, în timp ce continuăm să orbecăim prin oraşul de
beton, în maşini tot mai luxoase...
Însă
fericirea nu ne poate găsi în cercul acesta de confort, nefirec, în care, zi
după zi, ne stingem pe interior...
Da, suntem doar nişte
oameni de carton într-un oraş lipsit de viaţă, un oraş gri de beton...
Notă: fotografia a fost realizată de ziua
îndrăgostiţilor de Magda Fulger
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu