În ce măsură ajutăm pe cineva atunci când ajutăm?

Ajutorul acordat sau primit este asemeni unui iceberg – nu vedem decât o mică parte din ceea ce el reprezintă cu adevărat.

Am trăit de curând experienţa unei uşi trântite vehement în nas, cu textul explicit –“Poţi faci ceea ce vrei, dar de acum încolo nu mai conta pe sprijinul meu”. Iar acest lucru, cu uimire am constatat, mi-a adus o mare uşurare.

Aşa că am rămas pe loc şi am cugetat – de ce această uşă trântită în nas după mai mulţi ani mi-a adus atâta uşurare? Nu cumva acel ajutor nu îmi era deloc favorabil, iar el mai tare mă adâncea în temeri şi ancore de care eu de fapt vroiam să scap?!

Chiar formularea mesajului este foarte sugestivă, iar din ea reiese limpede că ajutorul oferit era un fel de plată ca să nu fac ceea ce vreau… De îndată ce voi face ceea ce vreau, nu mai primesc nici ajutorul. Condiţionarea e clară şi cât se poate de explicită! Se vede treaba că ajutorul primit nu era deloc unul dezinteresat aşa cum credeam. Cumva, fără să ştiu, eu îmi pierdeam libertatea acceptându-l. Era acolo un troc nespus, subânţeles, la care nu cugetasem prea mult. În schimbul lui eu trebuia să fac ceva, sau, şi mai aprig – să nu fac nimic din ceea ce mi-aş fi dorit. Eram plătită pentru a… sta cuminte-n banca mea, trăindu-mi viaţa după cum vor alţii!

Da, ştiu - era un sprijin de care m-am bucurat căci, el mă ajuta să păstrez un cerc de confort, dar, acum că nu îl mai primesc, mă simt un om eliberat! Ieşind din cercul acela de confort, eu m-am eliberat de o povară pe care nici nu o conştientizasem…

Aşa că stau eu strâmb şi judec drept: oare în ce măsură ajutăm pe cineva atunci când îl ajutăm?! Oare cât suntem de dezinteresaţi în acel sprijin? Şi oare, nu cumva, ajutându-l, îi facem mai mult rău?

Şi cum ar trebui să procedăm până la urmă?!

Nu iau aici în calcul acele cazuri extreme în care ajutorul este necesar pentru că de el depinde o viaţă! Atunci, clar, acţionezi şi nu mai stai să judeci nimic!

Altfel, dacă nu e un caz extrem, e bine să îţi pui două întrebări.

-Ajutorul pe care îl acord este dezinteresat? Aştept ceva în schimbul lui?

Dacă răspunsul e “Da!” şi continuarea poate fi chiar ceva epic şi banal de genul “Poate îmi dă măcar o cană cu apă rece la bătrâneţe…”, sau altceva mai consistent… Atunci, mai bine nu-l mai acorda… Căci el este doar o metodă subtilă, chiar perversă, de a-l condiţiona pe cel ajutat… Şi, de fapt, nu îl ajuţi deloc, ci doar cauţi să creezi ancore între voi. Cauţi să îl legi de tine într-un mod parşiv, subtil, interesat. Dacă răspunsul este “Nu, nu aştept nimic în schimb!” poţi trece la a doua întrebare:

-Îi fac bine acordându-i acest ajutor? Nu cumva i-ar fi mai util să îl refuz?

La această întrebare răspunsul este o stare de spirit, un sentiment, o senzaţie.

Ce simţi dacă te gândeşti că îl ajuţi şi ce simţi dacă te gândeşti că nu-l ajuţi? Cum te simţi mai bine, mai confortabil, mai împăcat? Desigur, situaţia în care tu te simţi împăcat, e cea bună pentru amândoi.

Dar, vezi, nu uita de prima întrebare! Da?! Nu cumva să te simţi bine din alte motive, deloc oneşti…