În tonuri de viching

Un mic incident în cotidian. O simplă neconcordanṭă. Desigur, nimic întâmplător. El o luase înaintea mea, eu rămăsesem în urmă depănând o listă întreagă cu posibile soluṭii.

S-a întors către mine uṣor iritat.

-Mai măcăni mult?!

-…. Poftim?

-Păi ce tot măcăni acolo în spatele meu?! Ce , eṣti copil?! Îmi pui 1001 de întrebări, nu aṣtepṭi răspuns la niciuna… Măcăni într-una!

-… Da, sunt copil…

El era deja în maṣină, la volan, eu în dreptul uṣii, aplecată ca să îl pot vedea, l-am întrebat.

-Eṣti nervos?

-Nu! Ce faci?! Intrii odată?!

Am intrat. Portiera am lăsat-o deschisă.

-Băi, dacă eṣti nervos, mai bine nu mai vin…

-Nu sunt nervos! Dar mă enervezi! Aṣa faci mereu! Măcăni în spatele meu!

Îl priveam uimită. În 5 ani de când suntem prieteni, niciodată nu a răbufnit astfel. Era ceva nou ṣi tare neplăcut să îi cunosc această potenṭă.

-Mai vrei să vin, sau nu?

-Închide uṣa!

M-am conformat ṣi am rămas tăcută ca lovită cu leuca în cap. Aṣa cum mă ṣi simṭeam…

La fiecare colṭ de stradă aṣ fi vrut să îl rog să oprească maṣina ca să cobor. Tonul lui, nu cuvintele, ci tonul, mă năucise. Pur ṣi simplu mă simteam rău. De parcă fusesem bătută.

Am ajuns la el. Am coborât din maṣină. În liniṣte. Încă nu ṣtiam de ce îl urmez.

Punga cu cozonac s-a rupt. Cozonacul a căzut pe jos. Câteva secunde l-am privit buimacă, nu înṭelegeam ce s-a întâmplat… Aaa, s-a rupt punga. S-a topit. Am ridicat cozonacul cald de pe caldarâm ṣi l-am urmat tăcută pe vichingul care deja o luase înainte.

Ajunsă în camera lui ṣi am încremenit în uṣă. Priveam dezordinea din jur. Începusem să mă dezmorṭesc. Durerea mi se ridicase în gât.

Trebuia să plec de acolo…

Nu mă mai simṭeam bine în locul acela…

El se oprise în faṭa mea ṣi mă privea întrebător. Abia am murmurat:

-Poate ar fi mai bine să plec… Nu mă simt bine deloc…

-Vrei să pleci?...

-Păi…

M-a prins brusc de ceafă ṣi m-a tras către el, aṣezându-mi capul pe pieptul lui… Un gest de infinită tandreṭe…

L-am auzit ṣoptind cald…

-Iartă-mă… Îmi pare rău că am ṭipat la tine… Dar m-ai enervat…

Lacrimile au început să curgă ṣiroaie pe obrajii mei… M-am cuibărit acolo ṣi l-am strans în braṭe… Am susurat, printre sughiṭuri:

-Te-am rugat să nu mai ṭipi la mine… Mai bine mă baṭi decât să faci asta…

-Ce zici?

Am ridicat ochii către el ṣi am repetat fiecare cuvânt înlăcrimat. M-a ṭinut acolo la pieptul lui cateva secunde lungi ṣi tandre. Apoi s-a rupt brusc ṣi s-a îndepărtat. A luat sticla de ṣampanie cu gând să o deschidă.

I-am spus surâzând un pic strâmb ṣi ṣtergându-mi lacrimile:

-Ṣtii, nu am terminat aici…

El ṣi-a văzut de ṣampania lui. I se terminase rezerva de tandreṭe.

Pe jumătate liniṣtită, mi-am căutat locul în camera aceea. Nu îl mai găseam. O cameră străină… El juca un joc la calculator. Eu priveam pierdută paharul cu ṣampanie…

-Vezi că ai laptop…

Ṣi mi-a arătat unde e… Dar nu mă puteam rupe din starea de piatră în care picasem… O încremeneală ciudată se insinua în mine…

Am realizat că trebuie să îi spun că nu voi mai accepta astfel de ieṣiri din partea lui. Căci nu îmi fac bine. Tonul lui e mai ucigător decât macheta de sub pat…

Apoi mi-am amintit de gestul tandru ṣi de felul în care ṣi-a cerut iertare… Ṣi m-am înmuiat. L-am privit – îmi era tare drag. M-am urcat în braṭele lui, sfidând jocul în care el era prins. Mi-am încolăcit braṭele în jurul gâtului său ṣi l-am sărutat cald pe buze. El abia mi-a răspuns, un pic amuzat.

-Ṣi fără sex, da?!

-Dar eu vreau…

-Nu, fără!

-Dar de dragoste ce zici?

-Fără! Nimic! Nu am chef!

-Hai, măi, e sexul de împăcare…

-Hehe, trebuie să ne certăm mai mult pentru asta…

El era amuzat de idee ṣi zâmbea cu gura până la urechi…

M-am dezlipit din îmbrăṭiṣarea aceea furată ṣi m-am îndepărtat de el spunându-i:

-Asta nu se va mai întâmpla pentru că data viitoare voi pleca…

Auzise ce am spus, căci mă privea acum uṣor surprins ṣi încurcat…