Sunt un ol de lut cu flori, dar fără flori

Tot ce nu sunt doare.

Şi tot ce am uitat să fiu se hlizeşte, când şi când, de sus, la mine.

O altă clipă pe care am ratat-o!

Merg pe drumul acesta şi, cu fiecare pas, las o fărâmă din mine.

Mai fac un pas către uitare…

Mă rup în miliarde de molecule…

Un fir de sprânceană…

O aşchie din carnea mea!

E clar, am luat totul prea în serios!

Din nou…

Dacă mor, să mă sprijini de uluci, acolo, lângă peturile cu căpşuni!

Ştiu! Am zis dintâi să mă arzi în fundul grădinii. Aşa, un pic… Dar... nu mai vreau să mă perpelesc!

Iubirea ta e, uneori, prea mult pentru mine.

Nu am atâtea buzunare în inima mea…

Lângă tine, însă, nu îmi mai e frig!

Şi nici foame nu-mi mai e…  

E de ajuns să merg cu tălpile goale pe pământ…

Dar sete, da…

Mereu îmi e sete…

Da, sunt aici!

Ştiu sigur asta!

Aici, zidită în biserica asta…

Capul îmi e turlă de biserică… Ding-dong… Sună lung…

Timpul, care nu există, trece prin turla mea…

Rămân goală în urma lui. Aşa, ca un ol de lut pictat… Cu flori. Dar fără flori…