Semn de pământ cu ascendent în aer, sunt un om scindat între
două lumi. Într-o continuă oscilare. Un perpetuum mobile care pendulează între
cer şi pământ, care vrea să simtă tot. Şi să ia tot.
Când muncesc o fac ca şi cum de asta depinde viaţa mea. Cu tot trupul. Nu mă pot opri până nu termin. Nu pot respira pană la încheiere. Pentru gura aceea de aer de la final sunt gata să mă istovesc cu picioarele adânc înfipte în pământ…
Când respir o fac la fel – cu totul! Respir cerul din capul
meu, respir focul din inimă, respir pământul din picioare!
Şi nu mă ştiu opri din această pendulare…
Viaţa mea un catharsis continuu. O trudă fără sfârşit.
Ştiu, eu aleg asta şi nimic nu e impus…
Fac alegerile impulsiv şi le duc până în pânzele albe... Până
la giulgiul lui Isus…
E ca şi cum nu ştiu a trăi altfel decât în suferinţă.
Cunoaşterea mea e dureroasă de fiecare dată, căci nu există
cale de mijloc pentru mine şi rămân sfâşiată între pendulări. De aceea îmi e
tot mai greu să iau decizi, pentru că ştiu unde ajung de fiecare dată.
Relaţiile cu cei din jur sunt după acelaşi pendulare… Căci
dau tot şi iau tot din ele, fiind într-o continuă oscilare. Sigur, nu am găsit partenerul
care să ţină pasul cu mine… Sau l-am
găsit, dar nu îi pot accepta propriile oscilaţii.
E ca şi cum sunt propria mea cruce… Istovitoare… Pe verticală…
În sus şi apoi în jos.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu