Te-am tot sunat. Nu mai răspunzi. Iar eu ştiu preabine de ce…
Timpul trece. Tu eşti tot acolo, prins în aceeaşi poveste.
Acum doar a ta.
Încă îmi spui “iubire”, dar nu mai sunt eu aceea…
Timpul nostru a trecut…
O vreme m-a durut sufletul. De dorul tău. Apoi pentru noi,
cei care am fi putut fi…
Chiar m-a durut sufletul pentru tine – pentru că eşti un om bun…
Acum nu mă mai doare…
Tot timpul ăsta irosit de tine… m-a curăţat de tine, de
amintirea ta, de dorul pentru tine…
Nu ştiu dacă ai făcut-o intenţionat pentru că ai vrut să mă
eliberezi, sau doar aşa a fost să fie, iar tu nici să nu ştii ce se întâmplă…
Dar, probabil, ar trebui să îţi mulţumesc pentru… inconsecvenţa ta… Pentru
faptul că nu te-ai schimbat nici măcar în ultimul ceas… Că ai făcut exact ceea
ce ştiai tu să faci mai bine.
Căci acum îmi e uşor să te uit.
Am căutat aminitrile comune şi am descoperit că nu avem prea
multe amintiri împreună.
Ar fi cele neplăcute pe care nu vreau să le reţin. Uneori
îmi apar pe panoplie, dar mă scutur imediat de ele…
Repere dureroase
înfipte în inima mea, pe care, cumva, sufletul meu a urcat mai sus şi le-a
lăsat în urmă…
Eu nu mai sunt cea de ieri. Şi e bine aşa…
Îţi mulţumesc că nu te-ai schimbat şi nu ai ieşit din cercul
tău de patimă şi confort, pentru că astfel eu pot merge împăcată mai departe.
Ai reuşit ceea ce mi-ai spus odată – să bei suficient de mult încât eu să ajung să nu îmi mai pese.
Da! În sfârşit nu îmi mai pasă! De tine... De noi...
De acum eşti singur pe drumul ales de tine, iar eu pot merge
mai departe fără regrete şi cu inima împăcată şi... îţi mulţumesc pentru
eliberarea aceasta!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu