Uneori simt mirosul Godeniului.
Un amalgam subtil de... flori de fan, curatenie rece, usor iz de mucegai, hartie veche bine pastrata in dulap inchis, haine dragi si vechi, ie, lumanari si tamaie, gust de lacrima...
Ma invaluie prin surprindere de unde nici nu ma astept...Ma tintuieste in contemplare si liniste...Ma pandeste cand deschid o usa, adie un vant, vad o ie...aud un bocet...
E locul unde uitau parintii de noi vara, in vacante. Mica ne astepta cu pivnita plina de prajituri...Semiluna cu nuca, prajitura cu gem...un lapte de pasare atunci facut...Putineiul cu lapte batut pe indelete de la buza caruia ne ungea o felie de paine neagra cu unt inlacrimat...
Si mereu cu bratele deschise.
Cand vacanta se ispravea, plecam spre casa de la mare, dimineata, odata cu vacile...Ele mergeau la pasune, noi in centru, la rata catre Campullung Muscel. Era trist drumul acela de dimineata...
E locul unde faceam "ceea ce se cade" intr-o impacare fara pata. Eu, rebela, ma abandonam acolo obiceiurilor si dogmelor, fara cracneala.
Si asta ma surprinde. Era minunat tot ce era acolo - totul bine oranduit...Nu aveam revolte!
Odaia de pamant tinea in echilibru intreaga ograda. Cand Mica a cazut la pat si n-a mai fost stapana prin ograda, au daramat odaita aceea...Locul a ramas ca o orbita goala...Intreaga curte a cazut intr-o rana...De acolo evident lipseste ceva...
Era odaia in care faceam baie cand eram copii. Pe soba de pamant Mica incalzea apa curata cu care ne clatea pe indelete dupa sapuneala zdravana...Apoi ne infasura intr-un prosop mare si, atat cat s-a putut, ne trecea in brate, prin ploaie uneori, catre camera de sus, bine incalzita...
Acolo, in odaia aceea, ne pregatea orezul cu lapte...Indelung fiert in ceaunul mare, negru...
Acolo, pe carbunii fierbinti, in buza sobei, ne cocea stiuleti de porumb...Ne frigea slanina intr-un suport de sarma...
Godenii pentru mine sunt acea parte frumoasa a copilariei, rasfatului si somnului cuminte de dupaamiaza...
Acolo eram un copil iubit si rasfatat...poate cel mai rasfatat copil din ograda...Caci semanam cu mama, Dorina, mezinul scuturat de pe creanga vietii de o boala neiertatoare atunci... Azi, e doar un cancer pe care corpul il poate vindeca dupa iertare si impacare cu tine insuti si cu viata...
Am amintiri de la 3 ani...
Eu si papusile mele, pe hol, la casa de la mare, intr-un trenulet facut din taburetele de la bucatarie. Mama abia iesita de sub dus...In cadrul usii de la baie...Intr-o aura de lumina tomnatica...Si vocea din capul meu: "mama mea n-o sa moara niciodata!"
Dar a murit la scurt timp...Prea scurt pentru copilul cu breton, serios, care mereu se agata de ea ca sa fie ridicat in brate. Mi s-a spus ca eram nedezlipita de ea.
Eram acolo la inmormantare... la Godeni...Imi amintesc sicriul pus pe masa din salon...Lung, sus...nu vedeam ce e in el decat daca ma ridica cineva in brate...Femeile care sedeau de jur imprejur si murmurau cand intram in camera - "E Doinita curata! Toata in picioare! Pana si pistruii sunt la fel!"...
Nu intelegeam ce se intampla! Intram curioasa in incapere si intrebam(cu voce tare caci intrebarea mea era mereu umata de un SSSSSSSSSSStttt!) - "Ce face mama acolo?!"
-Mama ta doarme...Asa ca fa liniste...Sa nu o trezim...
Dar eu nu vroiam sa doarma! Somnul ala dura de prea mult timp...
Tata ma lua in brate si ma ducea in gradina de langa fantana...Erau branduse...Strangeam impreuna si ne intorceam sa i le asez la picioare si sa strig, din nou, aceeasi intrebare urmata de SSSSSSttttt!
Apoi drumul pana la cimitir. Mergeam pe jos prin praful ulitei in urma sicriului...Langa mine era matusa Maria...Copilul cu breton era fascinat de urmele pasilor lasate in praf de femeia din fata...Faceam pasi mari, sariti, ca sa calc exact pe ele...O smucitura si o soptita admonestare de la matusa..."Nu se cade sa calci pe urmele femeii din fata ta!"....M-am oprit si am privit in sus - eram inconjurata de oameni inalti, tristi, innegurati...Din nou, nu intelegeam nimic...
Apoi pe marginea gropii...O femeie a strigat: "Dati-i fata sa o tina in brate! Sa nu faca vreo prostie!" si m-am pomenit la tata in brate, sus, sub un pom...Jos era o groapa mare...Tata se tine strans de mine...plangea...
Apoi: "Dati-i o crenguta sa o arunce in groapa! Erau lunatice!" si mi-au dat o crenguta de brad...O tineam fascinata in mana...apoi mi-au smucit mana indemnadu-ma sa arunc crenguta in groapa aceea neagra...
"Lunatice..." - un cuvant care m-a urmat ani de zile...Pana am descifrat misterul - eram nascute in aceeasi zi si luna - 5 mai...
Anii au trecut, Mica si-a plans durerea...Am aflat ca cea mai mare durere e sa supravietuiesti propriului tau copil...Bocetul plin de durere: "Unde esti tu, Doinita....Au venit copiii sa te vada...." Si eu plangeam, aprindeam o lumanare si pupam o cruce rece...
Durerea mamei s-a mai ostenit dupa ce au dezgropat oasele copilului...
Nu mai eram un copil cu breton...Acum eram o femeie cu parul bine prins in coada. Intelegeam ce s-a intamplat si ce se intampla. Nu mai puneam intrebari.
Am stat langa Mica tot timpul....
In ciuda faptului ca toata lumea spunea ii ca nu se cade si ca trebuie chemata o anumita femeie din sat pentru asta, ea s-a impotrivit datinei si a hotarat ca ea singura se va ocupa de tot...Si cine oare ar fi putut face lucrurile mai bine decat ea?! ....
A cautat oasele cu mare grija in pamantul de pe marginea gropii - "Sa nu se piarda niciunul, draga mea Doinita..."
Incheietura soldului - unde isi facuse cuib boala aceea - supusa multor tratamente - era un pic neputrezita...Bunica aproape a dizlocat oasele unul din altul, ca sa le spele cu grija, sa le stearga cu un stergar imaculat si sa le aseze, dupa datina, in micul sicriu de lemn, pe o alta panza alba, curata...
Cand am vazut incheietura aceea aproape intacta, am gandit un pic terifiata - "ce va face Mica? Doar n-o sa-si taie propriul copil???!!!" A facut-o atat de firesc, incat am si uitat de gand...
A spalat oasele...Cu vin...Pe indelete...
Era impacata...Soarele stralucea sus pe cer, dupa zile intregi de ploaie...
"Si ea se bucura mititica ca sunteti si voi aici..." Si apoi bocetul cald, mai mult cantat decat plans...
Apoi Catalin(fratele mai mare) a saltat micul sicriu pregatit cu mare drag si si infinita rabdare de Mica...pe umar si l-a dus in biserica racoroasa, intre lumanarile aprinse...Fiul purta oasele mamei pe umar...
S-a impacat si mai bine Mica cu ea insasi dupa datina asta ciudata...Atat de bine incat la cativa ani dupa s-a retras si ea...Tot la Godeni, dar in alta groapa, langa Taicutul. Eu cred ca ar fi vrut sa stea langa Donita ei, dar datina altceva cerea...
Da, Godeniul e pentru mine si asta...Bocetul durerii unei mame ramasa fara fiica draga...Datina dezgroparii...Linistea cand toate s-au gatat si s-a asternut tarana pe deasupra...
Secretul vietii...
Sa traiesti ca si cum ai fi murit si sa descoperi ca moartea nici nu exista...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu