Sinusoida alcoolică

Aseară s-a apropiat de mine, oscilând uşor între două verticale nevăzute. Cu privirea absentă.

Deşi mă privea, vedea prin mine. Era abţiguit. Sau beat.

În prima clipă l-am privit uimită, căci nu înţelegeam cum reuşise ca, în mai puţin de două ore să o facă. Fusese activ în tot acest timp! Tăiase lemne, le adusese sus, se ocupase şi de cartofii pentru piure… Şi era perfect treaz şi prezent când venise de la serviciu!

Chiar mă bucurasem şi mă relaxasem, crezând că va urma o seară plăcută. În doi.

De aici, de lângă uşă, de câte ori intră în casă, retrăiesc momentul acela din copilărie când venea tata de la serviciu. Iar noi, copiii şi soţia, îl aşteptam cu speranţa că e treaz… O dată pe săptămână era ştiut că aveam un show demn de circul Soleil, poveste interactivă cu un tată beat şi 3 copii fugind din calea urgiei inconştiente. Şi o soţie care căuta să se interpună între el şi cei trei aleşi pentru o seară de educaţie bahică.

Acelaşi sentiment e şi acum… Când el intră pe uşa de lângă biroul meu îi măsor din priviri alcoolemia. Uneori e vădit ridicată la două pahare de ţuică băute la crâşma din sat. Alteori el e curat, luminos şi prezent…

Nu mă aude. Nu mă vede. Se bălăngăne doar între cele două verticale de care, parcă, se sprijină haotic. Păşeşte ca pe arcuri, cu genunchii flexaţi. Sigur nu va cădea, dar capul lui se loveşte, în înalt, de toţi norii şi demonii.

Atunci se întâmplă ceva cu mine… De parcă redevin copilul speriat de lecţia bahică… Fug în mine însămi îngrozită! Refuz să îl văd astfel! Mi se pare exagerat în tot ceea ce face. Vorbeşte mult, iar vorbele lui nu au noimă. Se repetă aiuristic în cercuri fără aterizare, descriind doar o stare haotică, fără verticalitate unică.

-Dragoste, Izuca, iubire!

Fiecare cuvânt îmi pare acum o batjocură… O picătură de ceară fierbinte pe inima mea.

Încerc să nu îi răspund. Să nu reacţionez. Îi evit privirea fără înţelegere, scursă în neant, şi îi fac semn că sunt într-o conversaţie, căci sunt în timpul programului.

El pare a nu vedea semnele mele şi se prăbuşeşte cu grijă la picioarele mele. E în genunchi, cocoşat, absent, tulbure… în faţa mea repetându-mi ca o mantră cuvinte de iubire care acum îmi provoacă durere…

-Nu vrei să stăm două nopţi la Voineasa? Plecam de vineri seară şi revenim duminică.

-Nu! Încă o seară în plus petrecută cu tine beat într-o cameră de hotel, nu e deloc o perspectivă plăcută…

-Păi nu beau! Că nu am cum. Pârtia e la 20 de km distanţă de hotel şi nu voi putea bea.

-Nu! E bine doar o noapte! Şi aşa e prea mult…

-Dar ce, Izucă, acum sunt beat?!

-Da! … Nu îmi vine să cred că nu realizezi asta?! Sau îţi baţi joc de mine?... Te bălăngăni ca un pendul… Abia vorbeşti… Ai privirea aceea fixă şi absenta…

-Nu! Te înşeli! Nu sunt beat. Uşor băut, da! Dar nu beat!

-… Atunci ai un atac cerebral?!

-Nuuuu, Izucă! Sunt perfect lucid!

-Nu, Marius, nu eşti deloc perfect lucid.

Acum simt cum creşte în mine dorinţa de a-i spune mai multe. E un val aproape răutăcios pe care îl simt pe punctul să se spargă! Ştiu, însă, că el nu va auzi nimic… Că fiecare cuvânt al meu va trece pe lângă urechile lui fără să ajungă la creier. Probabil va auzi un şuier, un zgomot uşor, dar nu va înţelege, din nou, nimic.

Aşa că mă opresc. Eu pe mine însămi. De la un consum inutil de vorbe… 

E ştiut că omul beat nu se aude decât pe el… Sau nici măcar pe el… El doar vorbeşte… Se întreţine singur în halucinaţiile lui. Cu mare încredere şi dedicare, de parcă ar debita înţelepciuni ascunse. Când el, de fapt, debitează doar cretinătăţi de dragul de a se lega cu cuvinte de lumea din jur… Probabil e o cale de a îşi controla mişcările. E ceva legat de vibraţii şi coordonarea în spaţiu. Cuvintele sunt un fel de navigator de bord. Asta ar explica de ce beţivii mormăie într-una! Mormăie şi caută drumul, la fel ca o balenă care emite sunete şi îşi caută drumul.

Mă întreb de ce trăiesc povestea asta…

El îmi spune că eu sunt de vină şi, cu siguranţă, aşa e! Pentru că, fie nu vreau să văd lecţia de aici şi să nu mai reacţionez la stările astea ale lui haotice, fie îmi place să sufăr şi mă complac într-o situaţie care nu îmi prieşte!

Cu siguranţă e o lecţie aici… El reuşeşte să trezească în mine tot ce e mai rău.

Ar putea fi altfel! Ştiu asta! Ar putea bea mai puţin, ar putea să nu se mai îmbete, să rămână prezent. Chiar dacă tăcut, prezent!

O vreme chiar îi reuşeşte asta. Apoi atinge, din nou, axa orizontală.

Starea asta a lui este ca graficul unui sinus – o sinusoidă care, regulat se intersectează cu orizontala în punctul în care verticala are coordonata zero…

Recunosc că am obosit să tot fiu martoră la sinusoida asta a lui… Nu vrea să schimbe funcţia… El vrea să fie doar un sinus cretin!

Totuşi, care e lecţia? Care e sensul? De ce trebuie să trăiesc periodic stările astea de deznădejde?... De haos… De nefericire grea… De ce sufletul meu vrea lecţia asta? De ce, periodic, revin aici?

Da, ştiu – eu creez tot! Dar de ceeee?!

Am gasit azi un aforism în căsuţa de email – “Nu te lăsa învins de “de ce?””…

Desigur, deloc întâmplător… Căci asta a fost întrebarea cu care m-am trezit pe buze… “De ce e necesar să trec, periodic, prin stări de disperare şi haos? De parcă aş intra într-un ceaun cu ulei încins… De ce trebuie să mă tot perpelesc aşa? Cu o iubire fantastică, dar care nu se  poate împlini nicicum…”

E clar că iubirea există… De ambele părţi… Când el e el… Treaz, prezent, de nădejde. Când mă priveşte şi chiar mă vede. Când simt că e lângă mine, el şi toată binecuvântarea celestă.

Ca apoi el să îşi urmeze curba de sinus şi să ia valoarea 0 pe verticală… Atunci ating şi eu o culme a disperării.

Probabil iubirea asta îşi are un preţ… Ciudat, nu?! Iubirea nu ar trebui să aibe preţ!

Eee, aceasta are! Vorba lui:

-Izucă, dacă aş fi perfect, nu aş mai fi aici!

El zice că e la penultima încarnare. Are asta bine înfiptă în cap. Se crede un fel de sfânt aflat la penultima viaţă. El vede ceea ce alţii nu văd. Şi asta, mai ales, când e abţiguit şi vine în casă cu toporul. Îl pune cu atenţie lângă uşă.

-De ce l-ai adus?

-Pentru apărare. Lasă, că tu nu ştii…

Mi-a zis odată că maimuţa rea şi perfidă zgâltâie poarta, dar el nu o lase să intre…

Desigur, era băut…

E un sfânt care vede răul din jur. Mai ales cand e băut. Poate de aceea privirea lui nu mă mai vede atunci…

Da, mă adâncesc prea mult în acest “de ce?”…

Nu ajung nicăieri aşa… Doar mă ostenesc să înţeleg ceva ce nu e de înţeles… Ceva ce, poate, nu are nicio legătură cu mine. S-a întâmplat ca iubirea pe care am invocat-o să fie adusă de un bărbat care e legat cu fire nevăzute de un infern al lui.

Ca în vrăjitoarele din Eastwick. Cele trei vrăjitoare îl creează pe el, bărbatul pefect – Jack Nicholson – şi pe care, pană la urmă tot ele îl omoară, pentru că, fără să îşi dea seama, puseseră îl el şi o parte diabolică care ajunge să se ridice împotriva lor.

Iubirea asta este ceva între divin şi infern… Între viaţă şi moarte… Între armonie şi haos…

Este o verticala fierbinte între doi poli între care el oscilează. Fără să ştie, însă, mă trage după el în oscilaţiile astea, astfel, din Izuca zâmbitoare şi haioasă, devin scorpia călare pe o mătură sau pe un aspirator.

Ai grijă la ceea ce îţi doreşti, căci vei primi! Suntem vrăjitori într-o lume pe care nu o putem înţelege. Putem doar să trăim frumos în ea. Frumuseţea şi onestitatea, armonia şi gingăşia, bucuria de a fi şi simplitatea ar trebui să fie cele care să ne călăuzească ca un far în alegerile noastre.

Orgoliul, însă, ne îndruma, uneori, pe drumuri ocolitoare, departe de farul acesta luminos.

Sunt aici unde sunt acum numai datorită orgoliului meu. De aceea şi toată suferinţa asta.

O fi fost orgoliul de a găsi o iubire care nu există… Dincolo de ceea ce port în interior… Am ignorat semnele pe care mi le trimitea conştiinţa… Am făcut alegeri cu care nu rezonam întru totul… De dragul de a sări calul! De a fi eu, împotriva tuturor! De a dovedi că se poate şi altfel!

Am crezut cu tărie că ceea ce visez – iubire, armonie, înţelegere, divinitate – le pot găsi prin acţiuni haotice, rupte din cotidian.

Eu, împotriva tuturor, ba chiar şi a mea însămi.

Da, poate că asta e lecţia. Am forţat lucrurile acolo une ele se doreau pe un alt făgaş.

L-am smuls pe Jack al meu din ţara aceea în formă de cizmă. M-am luptat la fiecare pas. Cu fiecare piedică.

A fost acel moment în care, cât se poate de clar, subconştientul îmi urla – Pleacă! Lasă povestea asta în urmă şi du-te pe drumul tău! Nu e el!

A mai fost un moment în care, în Cremona, când el se îmbătase iar, rămăsesem singură cu o dubă plină. Mă cuprinsese disperarea. El era varză! Făcusem o plimbare prin oraş şi el băuse în fiecare bar care îi ieşise în cale câte “un digestiv”. Din nou am avut impulsul să plec! 

Dar orgoliul m-a oprit – ce vor spune prietenii lui?! L-am adus până aici şi aici îl las de izbelişte?! S-ar fi putut întoarce la tot ce lăsase în urmă, desigur… 

Însemna doar să mai facă un drum, întors, înapoi la Cervesina. Cu duba plină. Era un drum de numai 2 ore. Nu era mult. Ar fi trebuit apoi să îsi cheme prietenii să descarce duba şi să reaşeze totul în haosul de dinainte… 

Da, puteam să plec şi atunci! Un imbold imens am simţit! Să mă iau, pe mine şi mica mea geantă de voiaj, şi să îl las baltă! Îmi arătase cât se poate de clar că nu mă pot bizui pe el la drum… Era un drum scurt şi el renunţase deja la verticalitate. Dar la un drum lung?!

A fost, însă, teama că prietenii lui mă vor judeca. Mă ajutaseră să încarc duba. Căci Marius nu era acasă – era deja în Cremona să îşi vândă maşina care zăcea în garaj de doi ani şi căreia vroia să îi dea foc… Eu am încuiat uşile la casa din Cervesina. Iar duba aceea am încărcat-o eu cu cei doi prieteni ai lui. Amândoi mi-au zis – “Ai grijă de el!”

Era ca şi cum mi-l dăduseră în grijă… Gândul că voi pleca, lăsându-l singur cu tot calabalâcul pe un drum început şi neterminat… Nu era de mine aşa ceva. Ce ar fi spus prietenii lui?!

Ha! Ce uşurare ar fi fost pentru mine, totuşi… Puteam merge la un hotel, îmi luam bilet la primul avion şi mă întorceam singură acasă… Simplu şi firesc, dacă mi-aş fi ascultat inima şi nu mintea!

Da, îmi era milă de el… L-am rugat aproape în genunchi să vină la umbră, sub un boschete, să mănânce ceva şi să bea pepsi în loc de bere… L-am cărat de subţiori până acolo.

Dar nu poţi porni la un drum lung cu cineva de care îţi este milă…

Şi aşa, pas după pas, lucrurile s-au complicat tot mai mult…

Asta nu înseamnă, însă, că nu se poate tăia nodul.

Se poate!

Şi asta îmi aduce multă lumină în suflet pentru ca acum simt că am făcut tot ce se putea face! Poate chiar prea mult!