Pe cine încerc eu să păcălesc aici?! Pe mine? Pe fiimiu? Pe
cei de acasă?... Indiferent ce ar însemna
acasă…
Uite cum stă situaţia – am avut idei şi le-am pus în
aplicare în secunda doi! Nicimăcar un minut în plus! Am simţit imboldul să îmi
dau demisia? Mi-am dat-o!
Să îmi iau bilet de avion şi să plec în Italia? Aşa a fost!
Să ignor impulsul de a pleca, apoi, val vârtej de acolo?...
Când doar un clic mă despărţea de oferta aceea de weekend cu preţ redus… Şi să
rămân cu el… Ca să îl scot din văgăuna aceea numită Cervesina… Am închis laptopul, m-am urcat cu ochii în
lacrimi pe bicicletă… Şi cu sufletul destrămat… Am găsit un plop care mi-a
primit îmbrăţişarea… I-am lăsat lui toate frământările mele şi m-am întors la
el… Care mă căuta disperat… Convins fiind că îl părăsisem… L-am luat de mână şi
l-am dus la o lungă plimbare prin lanul de grâu, încă verde… Şi, în mai
puţin de o săptămână plecasem… Un drum lung, plin de ocolişuri si neprevăzut…
La Godeni.
Aici toate au luat-o razna. Din nou. Şi în scurt timp.
Patima lui pentru alcool… Aici, în patria ţuicii… A
răbufnit. Zilnic.
O vreme mă ajuta prin gospodărie. După lungi peroraţii
despre cum nimic nu va merge, dar, hai! Că o face! De dragul meu!
Am săpat. Am pus roşii. Castraveţi. Varză.
Ne-am luptat cu melcii roşii. Pe rând. Şi cu migală.
Am privit grindina care părea să ne ocolească grădina.
Apoi nesfârşitele ploi care au transformat pământul de pe
lânga casă într-o băltoacă.
Şi a urmat seceta.
Mi-a fost alături. În episoade secvenţiale, lucra cot la cot
cu mine. Ca să udăm. Ca să confecţionăm ghivece din peturi pentru căpşuni. Apoi
pentru castraveţii care au supravieţuit melcilor.
Episodic. Da. Pentru
că eram în patria ţuicii. Iar lui îi place alcoolul…
Au fost şi zile lungi în care el a zăcut beat în gura
podului. Mai necheza din când în când şi răbufnea în cuvinte de neîţeles. Am
dedus eu a fi o limbă apropiată de ţigănească.
Mii de frustrări au ieşi la lumină! Ale lui, ale mele… Un
haos total s-a creat în jur.
La rugile mele, pentru scurte perioade, nu mai lungi de o
săptămână, el renunţa să mai bea alcool. Atunci se simţea rău şi zăcea în pat.
Zile la rând… Vomă, tuse… Afecţiuni vechi ieşeau la suprafaţă…
Eu am rămas pe poziţii în tot acest timp, aşteptându-l să-şi
revină. Ştiam că ăsta e preţul detoxifierii unui organism înnecat în alcool.
Ştiam atunci că ne iubim şi asta era tot ce conta! Atunci!
Renunţasem la tot pentru iubirea asta…
Dar el se minţea… Mă minţea! Mă minţise!
-Tu nu înţelegi că asta e în codul meu genetic şi că nu mă
pot abţine?... Îmi spunea superior, sorbind din damigeana cu ţuică…
-De ce bei? De fapt, nu de ce bei, ci de ce trebuie să te
îmbeţi?... Nu mai eşti tu. Şi nu îmi place omul care devii atunci… Sunt alături
de tine, dar e nevoie de un efort şi din partea ta… Şi, dacă nu vrei…
-Nu pot!
-Eu zic că nu vrei! Nu există “nu pot”!... Dacă nu vrei, era
frumos să îmi spui de asta înainte să vin în Italia… La tine. Să fii sincer: “Iza,
sunt un alcoolist ordinar. Ţin mai mult la alcoolul meu decât la tine. Aşa că
rămâi, dracului, în viaţa ta!”
-… Izuca, dar eu te iubesc!...
-Şi eu ce să fac cu iubirea asta a ta în care eşti mai tot
timpul absent şi nechezi beat în pod?!... Ai devenit o povară pentru mine…
El nu se aştepta la atâta sinceritate din partea ei. Din
partea mea. O vreme a stat tăcut, cu ochii în pământ… Şi apoi a luat-o de la
capăt.
Şi de atunci, mereu reia de unde a rămas…
În ciuda tuturor rugilor şi picăturilor antialcool. S-au dus mii de lei pe picăturile astea antialcool.
Dar şi pe băutură.
Privesc camera. Furoul galben îmbrăcat în ajunul Anului Nou
zace pe masă. Lângă calculatoarele lui. Amândouă stricate. Alesia doarme
noaptea pe el…
-De ce nu îl îmbraci? Mi-a plăcut să te văd în el! Erai atât
de sexi.
Îl privesc cu ochii goi şi nu ştiu dacă mai are rost să îi
spun că iubirea asta a lui mă scoate din toate furourile posibile… Că nu îmi
mai doresc nimic… Că nu mai cred în noi… În viitorul acela în care întrevăzusem
câteva repere. Mici planuri. Că mă simt singură şi că, de cele mai multe ori,
îmi repugnă fizic mirosul de alcool şi toxine pe care îl emană… Că nu mai
suport să mă atingă. Să mă sărute…
Săruturile lui mă rănesc acum…
Mi-a zis odată, cu o isteţime incredibilă, uimitoare! Probabil alcoolul are şi efecte bune… Te
face vizionar.
-Tu nu ştii să ţii un bărbat langă tine. Ai tendinţa să mă
respingi. Să mă ţii la distanţă. Şi atunci beau! Ca să ai motive să nu îţi mai
placă de mine…
-Să înţeleg că te sacrifici de dragul de a-mi face pe plac?!
Îmi respecţi astfel dorinţa de a fi singură? N-ar fi mai simplu să te iei şi să
te duci şi să nu te mai îneci în alcool?!
-Eu nu pot pleca de lângă tine. Căci te iubesc.
-…
Mintea asta îmbibată în alcool te năuceşte! Da! Mă iubeşte!
Şi eu îl iubesc! Dar!
Dar se pare că nu e de ajuns…
Suntem prea diferiţi. Lui îi place să fie în centrul atenţiei,
să vorbească despre ce vor oamenii să audă ca să râdă. E un mic măscărici al
petrecerilor.
Eu urăsc vorbăria asta fără sens… Nu suntem pe scenă! Sau suntem…
Iar în prima zi din an am răbufnit. I-am ţipat să plece!
L-am lovit cu pumnii şi picioarele şi i-am strigat:
-Pleacă, dracu’, din viaţa mea! Mă distrugi! Eşti doar un
măscărici într-un salon plin cu beţivi! Ia-ţi iubirea şi du-te învâtindu-te!
Nu se aştepta să vadă scorpia aceea în pat, langă el. S-a
ridicat. A început să se îmbrace.
-Mai sunt euro?
-Nu.
Fata, sau eu, îl privea acum în tăcere. Martor detaşat la
toată scena. Era a doua oară în viaţă când fata îşi pierduse astfel cumpătul.
Nu, nu îi părea rău. Fusese autentică. Exprimase exact ceea ce simţea. Dar…
-Auzi, nu e deloc momentul să pleci acum. Eu ce fac?! Mă
laşi aici, singură, în mijlocul iernii, fără lemne. Unde să mă duc acum?
-Trebuia să te gândeşti la asta înainte să mă goneşti. Să
îţi evaluezi situaţia întâi şi apoi să mă goneşti.
-Aaaa. Vroiai să fiu interesată!... Ok! Uite ce îţi propun. Interesat.
Mai stai până de 5 mai. Ziua mea. Am pornit împreună la drum pe 5 mai, tot pe 5
ne oprim. Singură nu mă pot descurca aici.
-Sigur. Ai nevoie de un tăietor de lemne!
-Exact! Te poţi muta în camera alăturată şi poţi trăi cum
vrei tu până la soroc. Nu o să îţi mai număr paharele şi nici nu mai aştept
nimic de la tine.
Nu s-a mutat în camera alăturată. A rămas în aceeaşi cameră
cu mine. În acelaşi pat. Şi-a luat şi restul de beri şi le-a sorbit în pauzele
în care se mai trezea. Două zile petrecute numai în pat. Cu pauze pentru băut
şi mers la baie.
-Nu mai sunt lemne. Aduci tu, sau mă duc eu?
-Se duce tăietorul de lemne, nu?!
Apoi fata a descoperit că el mai băuse şi altele găsite prin
bucătărie. Din vinul dulce, cumpărat special pentru ea, nu mai rămăsese mai
nimic. Vişinata – care era tot a ei – era şi ea pe terminate. Fata recunoştea
pornirile lui. Trecuse pe acolo si pusese sticla la gură. Căci ajunsese să nu
se mai obosească să folosescă paharul.
Dar nu s-a mai întristat. Nu mai vedea nici un viitor în
acea relaţie. Dar, deocamdată, nu ştia încotro să o apuce… Îşi pusese toată
familia în cap pentru a locui la Godeni, îşi dăduse demisia, îşi părăsise fiul,
tatăl… Lăsase totul în urmă şi, acum, era greu, dacă nu chiar imposibil, să se
mai întoarcă la ceva din trecut. Era nevoie de un drum nou.
Încă nu ştia care era acela… Dar se împăcase cu ideea că,
uneori, iubirea nu este de ajuns pentru a face o relaţie să meargă. Este o
risipă dacă cei doi nu au nimic în comun… Şi este imposibilă acolo unde unul
trăieşte doar pentru celălalt şi nu are nici un plan, nimic al lui…
El nu avea planuri. O lăsase pe ea să le facă. Doar o
urmase, pe alocuri bolborosind că nu era bine. Ea se luptase pentru amândoi.
Credea atunci în el.
Acum nu mai avea nici ea planuri… Iar el era gol… Golit…
încă dinainte ca ei să se întâlnească. El, fără ea, nu avea nicio direcţie. Iar
ea, fără el, se simţea acum uşurată. Chiar dacă îl iubea… Chiar dacă se iubeau…
-Dumnezeu râde când oamenii îşi fac planuri! I-a zis el, din
nou superior şi băut.
-Era tot ce ne ajuta să ducem iubirea asta mai departe… Era
tot ce te motiva să mai uiţi de alcool… Era doar un pretext ca tu să rămâi tu
însuţi şi să nu te mai îneci în beţii… Mi-ar plăcea să nu mai fie nevoie de
planuri… Tu să fii treaz, prezent langă mine… Să ne putem bizui în orice clipă
unul pe celălalt… Să ne urmăm viaţa fără să planificăm nimic… Mi-ar plăcea să
pot pierde controlul şi să mă nu mai fie nevoie să gândesc următorul pas pentru
amândoi… Dar tu nu ai nicio direcţie, înafară de dorinţa de a bea şi a vorbi
celor din jur despre echilibru, educaţie si demitate… Iar în jurul tău e o
dezordine înfiorătoare…. Cum poţi vorbi despre echilibru şi armonie, când emani
atâta dezordine şi dezarmonie?! Nu eşti sincer…
-Ba sunt! Şi te iubesc!
-Nu eşti sincer cu tine însuţi. Ai probleme adânc înşurubate
în fiinţa ta cu care nu vrei să dai ochii. Crezi că dacă nu te gândeşti la ele
şi mă iubeşti şi cauţi să mă faci pe mine fericită – de parcă ai putea! – îţi va fi şi ţie bine. Dar nu e deloc aşa… O
relaţie de iubire presupune să accepţi schimbarea şi să fii sincer. În primul
rând cu tine. Şi abia apoi vei putea fi sincer şi cu celălalt…
-Da, draga mea. Aşa e! Cum spui tu!
A încercat să o tragă spre el. Acolo, în curbura dintre gât
şi omoplat unde ei îi plăcea să se cuibărească. Ea a rămas inertă. Nu simţea
deloc dorinţa să mai cuibărească în el. Lângă el.
O vreme el a rămas aşa, cu cotul în capul ei, în gestul
acela neterminat pe care ea îl ignora fără să facă efort.
-Ştiu. Miros a alcool şi nu mă vrei.
Dar a continuat să stea în poziţia aceea bizară.
-Poţi să îţi iei cotul din capul meu, te rog.
-Ok. Totuşi, ce vom face când expiră termenul tăietorului de
lemne? Ce planuri ai?
-Nu ştiu. Şi sunt uimită că tu vii şi mă întrebi acum ce
planuri am…
-Păi da… Dar acum vroiam să ştiu ce vrei să faci…
-Nu ştiu. O vreme o să merg aşa, lângă tine. O să mă
desprind zi după zi de tine. E bine că nu am dat curs gândurilor de sinucidere
care mă încercau ieri. Nu mai am nimci de pierdut acum. Probabil pot face
orice. Dar relaţia noastră nu mai poate continua. S-a terminat. Nu îmi mai pasă
de ceea ce faci. Sau nu faci. Nu îţi mai număr paharele şi nu mai caut să te
înţeleg. Şi e bine aşa… Nu îmi mai pasă, Marius… Poate că e vremea ca tu să îţi
faci planuri pentru tine. Lasă-mă pe mine. Vezi-ţi de viaţa ta. Tu ce vrei să
faci?
-Eu vreau să fiu cu tine.
-Asta nu se mai poate. Va trebui să găseşti altceva care să
nu mă includă. Ai timp până în mai.
-Izucaaa, dar eu te iubesc…
Ciudat că îi tot repeta asta. Fata ştia că îşi dorise un
bărbat care să o iubească şi pe care să îl iubească. Acum acesta era în faţa ei
– o glumă de-a universului! E drept, era bărbatul care reuşise să o facă extrem
de fericită, dar, totodată, şi extrem de nefericită! Şi şi-l dorise! Rugase
universul să i-l trimită!
-E drept, am omis să cer să nu fie beţiv… Data viitoare,
dacă va mai fi, o să fiu mai atentă în formularea cerinţelor…
Fata se privea în oglindă şi îşi zâmbea. Din părul lung nu
mai rămăsese nimic. Arăta ca un băieţel acum. Dar ochii erau vii, plini de
amuzament. Îşi revenea, Se regăsea, dincolo de toată povestea unei iubiri pe
care o ceruse cerului şi pe care o primise. Cu vârf şi îndesat.
-Totuşi, sunt norocoasă să fii cunoscut iubirea asta. Dar şi
amărăciunea asta… Alţii nici nu stiu că e posibil să iubeşti astfel. Sau să fii
iubit astfel. Până la sacrificiu. Dar… O iubire în care te pierzi pe tine însuţi,
nu e sănătoasă… Asta e lecţia cu care a venit el acum… Deja ştiam lecţia
iubirii fără ataşament. Acum este completă. Trebuie să fie ceva reciproc – sa iubeşti
fără ataşament şi să nu permiţi să fii iubit cu ataşament. Lasă în urmă
bărbatul care se uită pe sine, chiar dacă te iubeşte.
Iubirea este calea prin care te găseşti pe tine însuţi… Şi
nu te pierzi…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu