Reflecţia unei viziuni

Viaţa curge. Timpul din mintea noastră trece peste noi. Şi, pentru că aşa avem viziunea, îşi lasă amprenta asupra noastră. 

Vezi oameni de pe care carnea pare a curge. Ei înşişi par a se scurge, mereu, spre pământ. Poartă o mască – cea a dependenţei pe care şi-au montat-o din copilărie. Când unul din părinţi, probabil cel de sex opus, părea să îi părăsească.

Masca lui o văd mai bine decât pe mea…

Eu, cu mine însămi, depun constant eforturi ca să mă înţeleg. El ar trebui să îmi fie oglindă. Să îmi înlesnească accesul la subconştient. Dar, deloc întâmplător, e opac. Eu l-am ales astfel… Egoul meu, încă o dată, lucrează.

Am remarcat la el că atunci când are mai mult timp, mai mult timp pierde… Stă. La fel fac şi eu. Acum am toată ziua doar pentru mine… Şi orbecăi prin ea. Am spaţiul care îmi lipsea. Am liniştea la care tânjeam. Toate condiţiile să fac pasul acela care mă poate duce la declic. Dar nu fac decât să mă irosesc.

Primesc sfaturi despre cum să mă relaxez. Să stau. Să le mai las şi în voia lor. Lucrurile. Dar nu, eu trebuie să actionez. Mereu.

Repere am. Le ştiu atât de bine. Le-am descoperit unul câte unul şi chiar le-am pus în practică în anumite momente. Meditaţia, hrana vie, jurnalul, muzica… Toate sunt beţe pe care să te sprijini când începi alunecarea. Sunt aici, la îndemână, dar nu le folosesc.

Godeniul era altfel când eu eram departe de el. Era un vis frumos cu râdăcini adânci în copilărie. Acum sunt în el. În Godeni. În acest vis. Şi altfel îl percep. A devenit un loc în care am trăit neînţelegeri sângeroase. Eu le-am creat, ştiu. Îmi amintesc de dimineţile în care mă trezeam speriată, căci nu ştiam de ce sunt aici. Mă aruncam în acţiune cu disperare. Trebuia să fac ceva! Ceva ce, aparent, părea imposibil. Cu un grad mare de dificultate. Închideam ochii şi începeam lucrul. Aşa, numai ca să uit unde sunt.

O vreme am mers pe urmele bunicii căutând rosturile de prin ogradă. Totul mi se părea greu. Inuman de greu. “Oare cum reuşea bunica să le facă pe toate?!”

Grădinile prea mari care necesită o muncă supraomennească le-am redus la scara mai mică. Doar câteva straturi din ditamai holda! Câteva găini în loc de un cârd imens de păsăret.

Dar şi aşa, totul părea prea greu.

M-am rupt de Constanţa. Atât de bine că o percep ca pe un oraş străin. Neatractiv. Înainte vedeam frumuseţea lui în orice. O căutam şi o găseam.

 

Paşii mă duc în livadă. Cu Alesia în urma mea. Mă urmează peste tot, radioasă şi iubitoare. S-a schimbat de când este aici. Şi eu. Locul să fie de vină, sau doar percepţia mea asupra lui?!

E percepţia mea, desigur.

Uneori îl rog pe el să îmi spună cum vede el viaţa. E o cerere simplă care presupune să faci o introspecţie. Refuză exerciţiul crezând că îmi bat joc de el. Dar chiar am nevoie de culorile lui. De verticalitatea lui.

Ştiu că fiecare dintre noi vede lucrurile altfel! Chiar altfel colorate… Le simţim altfel… Le trăim diferit…

Verdele meu nu este ca verdele lui, iar verticala mea e altfel.

Cea mai mare provocare e să ai tot ceea ce ţi-ai dorit vreodată şi să nu ştii cum să foloseşti!

E o adevărată ironie, nu?!

Acum îmi e clar că o viaţă dusă departe de oraş, societate, oameni, muncă, stress, poate deveni obositoare dacă uiţi să trăieşti clipa. Asta e marea provocare! Să rămai centrat. Tu cu tine însuţi. Căci numai acolo e ceea ce cauţi.

Bunica avea biserica, rugăciunile, scrisorile primite de la nepoţi. Şi pe cele trimise de ea. Muncea. Mult. Pentru că aşa e în firea locului – să munceşti. Godeniul nu e un loc de vacanţă, ci unul de tradiţii. O provocare în plus să las frâiele mai lejere.

Cumva m-am lăsat copleşită de energia locului. Am devenit un om al muncii. Uneori fără sens. Aşa, ca să intru în tradiţii.

Bunica avea lucrul de mână. Cosea ii, torcea, ţesea la război. Cumva iarna trebuie să foloseşti mâinile. Trebuie urzit ceva.

Hm… asta da provoare – să rămâi centrat într-un loc în care nu eşti bruiat nicicum. Doar mimetismul şi tradiţia te mai pot destabiliza aici.

Cheia este în ceea ce ne dorim. În felul în care alegem să privim ceea ce ne înconjoară. Viaţa. Acţiunea. E o linie subţire între a fi fericit şi mulţumit cu ceea ce ai acum şi a fi nemulţumit şi nefericit. Chiar dacă ai exact ceea ce ţi-ai dorit! Si e doar o chestie de alegere! Asta e culmea! Alegem să fim nefericiţi! Alegem să ne adâncim în suferinţă. Cu plăcere aproape! E atat de uşor să îţi faci viaţa un iad, sau un rai!

Acum vreau să fiu fericită. Aleg ca tot ceea ce fac, indiferent despre ce ar fi vorba, să fie un generator de încântare şi bucurie. E limpede că numai de mine depinde. Limpede ca apa de izvor. E doar o alegere de moment. De clipă. Este vorba despre a alege prezentul şi a lăsa trecutul în spate. Viitorul nu există. Tot ce am e clipa de faţă şi ea e, pur şi simplu, perfectă!

Aleg să mă simt bine în tot ceea ce fac. Sau nu fac. Aleg verdele acela cald. Gata, voi redecora viziunea prezentă! 

Data viitoare voi vopsi buda cu verde!