Antidepresivele zac în dulapul din spatele meu, nefolosite
de mai bine de o săptămână. O vreme am crezut că
îmi e mai bine.
Tot jocul ăsta de-a mama şi de-a tata. Cafeaua de dimineaţă.
Somnul lung – uneori până la 12… Greierii de seară şi cocoşii de dimineaţă.
Micile activităţi domestice. Micile discuţii şi ironii cu omuleţul micuţ căruia
i s-a căşunat că mă iubeşte şi că vrea o viaţă cu mine…
Toate, pentru o vreme, au părut a avea efect benefic.
Până azi dimineaţă… Când am simţit, din nou, toată durerea
şi tristeţea aceea de care uitasem… Sufletul meu s-a trezit strivit… Încătuşat…
Îngropat într-un… mormânt de tristeţe…
Şi asta chiar atunci când credeam că… am găsit un drum… Că,
poate, omuleţul acesta chiar are darul…, harul, de a da un sens vieţii… Că,
poate, determinarea şi hotărârea lui, mari cât pentru amândoi, mă pot salva…
Se pare că totul e
doar o iluzie… Probabil am avut nevoie de un răgaz, o perioadă de somn bun şi
linişte, ca să îmi pot lua în primire mantia grea de tristeţe…
Poate chiar sunt depresivă! Ca un făcut îmi tot cad sub nas
articole despre depresie… Simptomele sunt prezente. Le regăsesc. Iar eu, omul
care vrea să dea piept cu depresia lui, devin, pe zi ce trece, tot mai puternic…
Problema e că şi ea, depresia, devine
tot mai puternică!
Pe măsură ce eu cresc,
creşte şi ea…
Şi o duc în spate de… muuulţi… mulţi ani… Nici nu mai ştiu
când a început totul…
Ştiu însă că, de-a lungul timpului, am căutat mereu soluţii
să o depăşesc. Singură. Fără ajutor. Fără martori.
Scrisul mi-a fost de folos. Un jurnal al nefericirilor
trăite. Închise acolo, între rândurile deşirate… Uitate apoi…
Scrisul, fotografia şi plimbările lungi prin natură. Uneori
începuturile noi. Momentele acelea în care fie schimbam job-ul, fie schimbam
locul, fie schimbam partenerul…
O vreme, schimbarea a venit cu necesitatea ca eu sa acord
atenţie altor lucruri decât cele obişnuite… Să caut soluţii. Să creez. Să învăţ
deprinderi noi. Şi asta a folosit.
Dar azi m-a cuprins, din nou… Starea asta neagră… Tristeţea
asta fără motiv… De parcă, brusc, m-am conectat cu un fluviu de tristeţe…
Nu înţeleg de unde atâta amar şi durere în suflet?! Efectiv
nu am motive! Mental vorbind, în acest moment am tot ce îmi este necesar, tot
ce mi-am dorit, toate merg minunat pe toate planurile! Dar sufletul meu e ca o
pasăre prinsă în capcană… Se zbate, sângerează, urlă de durere…
Asta nu e durerea
mea!!!!
De unde vine ea?!
Parcă am fost blestemată să simt toată durerea din jur!
Preiau tot!
Până şi zăpăceala pisicilor
de lângă mine! Spaima cucuştiucului pe care l-am fotografiat mai devreme în
cuibul lui…
Da… Depresia asta creşte odată cu mine. Cu cât devin mai
puternică, mai stăpână pe ceea ce simt, mai detaşată de dorinţe, mai simplă şi
mai adaptabilă… Cu atât şi ea devine mai mare…
Orice aş face, nu o scot la liman!
E ca şi cum înot din
greu către un ţărm care se tot îndepărtează de mine…
An după an am mai renuţat la ceva. O parte de ego. Un vis
care mă ţintuia în febrilitatea dorinţei de a avea ceva, de a realiza ceva… Una
după alta, le-am lăsat în urmă… Ca şi cum m-am dezbrăcat de haine…
Cu siguranţă, încă, nu sunt goală… Uneori mă mai surprind
judecând lucrurile. Oamenii… Căutând să îi pun în tipare. În norme. În
definiţii.
Probabil că, atâta
timp cât încă mai sunt în mine dorinţele, o să fie şi suferinţa…
Cum poţi, oare, să te
dezbraci de toate dorinţele? Să le laşi, grămadă, ca pe un trup nefolositor, la
picioarele tale. Să râmăi curat. Suflet descătuşat, eliberat de toata povara
suferinţei?! Cum?!!!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu