Firul

Aţi văzut vreodată doi magi pe o tiroliană?

Nu?!

Eu da!

Au fost conduşi de Magul Viching Nordic.

De fapt, Vichingul l-a adus cu carul lui verde doar pe Magul Muntelui. Căci Magul Soarelui a venit de unul singur, pe briza mării.

După ce şi-a lăsat magii la fir, sus, Vichingul s-a dus jos, la capătul celălalt de fir, să îi preia pe amândoi.

Magul Viching Nordic este cel cu magia inimii deschise. Are inima atat de mare, încât, corpul lui, ca să o poată cuprinde, a crescut un pic. Acum era de două ori mai mare decât Magul Muntelui.

-Tu, Mag al Soarelui, te vei da cel dintâi. Eu vin în urma ta! a zis Magul Muntelui.

Deşi s-ar fi putut lipsi de chingi şi cască de protecţie, amândoi s-au lăsat încătuşaţi. Aşa era regula tirolianei.

Cel dintâi a fost Soarele. Liniştit, tăcut, contemplativ.

În urma lui a venit Muntele – cu o avalanşă rotitoare de ţipete vesele.

Jos, două maini puternice şi roşii le-a atenuat căderea. Şi doi ochi senini i-a îmbrăţişat complice.

-Cum a fost?

-Prea scurt! Mai vreau o data! A strigat Muntele…

-Dacă nu ţipai şi nu te roteai ca sfârleaza, era suficient de lung drumul… i-a zis Soarele… Adică, dacă trăiai clipa…

Magul Viching i-a luat protector, câte unul sub fiecare braţ.

-Parcă sunteţi copii fără minte! Cât o să mai am grijă de voi?!

Cei doi râdeau, căci ştiau că Vichingul ar fi vrut şi el să coboare pe firul acela, dar era prea mare pentru asta. Şi se gândeau, împreună, cum să materializeze un fir şi pentru el.

Dar Vichingul le-a văzut gândul.

-Nu, eu nici nu vreau să mă dau! Ce, sunt copil?! Hai să mâncăm o îngheţată şi un kurtos colac.

I-a urcat pe amândoi în carul lui verde şi a pornit tacticos, ca un mag mai mare ce era, către ţărmul îngheţat cu cornete albastre.