Pentru toate este un timp

Valurile mângâiau cald ţărmul. Un pic mai sus, în dreapta lor, câţiva părinţi îşi urmăreau cu băgare de seamă copii, care erau atraşi magnetic de mare şi opriţi neîncetat la un pas distanţă de ispita enormă.

Fata privea din şezlong ochiul senin de cer care se deschisese deasupra lor, printre norii cenuşii.

El nu vroia să ia loc în şezlong.

-Am tot stat jos azi…

-Da, dar nu ai stat lângă mine.

-Nu. Prefer să stau aşa.

-Da, prefer să stai aşa, în capul meu, ca să mă uit la tine de jos în sus, ca la un soare…

-Da! Continuă pe linia asta! Că aşa e!

Fata nu ştia dacă el glumeşte sau nu. L-a privit o clipă. Suficient de adânc încât să i se deruleze prin suflet toată viaţa lor.

Ea nu avea nici 18 ani când l-a întâlnit. El era cu vreo doi ani mai mare. S-au iubit atunci ca doi adolescenţi care abia începeau ritualul. Căci amândoi erau la început.

O vreme au fost împreună. Apoi fata a vrut să afle mai multe despre lume, iar el a eliberat-o. S-au regăsit după 20 de ani – el însurat, ea divorţată. Au mai trecut 4 ani în care, uneori, mai mergeau la o cafea şi o plimbare. Cuminţi, căci el era tot însurat.

Apoi el, tot aşa însurat, a luat-o într-o buna zi, în braţe şi a sărutat-o dulce. Atât de dulce, încât fata a inflorit.

Încă o vreme, au furat clipe de intimitate. Se ascundeau. Căci el era tot însurat.

Un an, apoi, nu s-au mai văzut, căci viaţa a vrut să îi despartă.

Când s-au regăsit, el nu mai era însurat. Soţia îl părăsise.

Dar…, chiar dacă acum drumul era liber şi ei incă se iubeau… N-a fost nimic…

Căci încă se ascundeau. Căci el, încă se simţea însurat şi se ferea de lume.

Fata încercase la un moment dat să îl trezească – l-a luat în braţe şi aproape l-a zgâlţâit spunându-i:

-Viaţa e prea frumoasă ca să o laşi aşa să treacă pe lângă tine! Trăieşte clipa! …De ce te temi de mine?

-M-ai făcut o data să sufăr! Sunt deja ars! Şi apoi, eu nu sunt ca tine! Tu eşti: totul sau nimic! Eu nu!... Tu chiar mă iubeşti?!

-Da… te iubesc… şi acum sunt aici lângă tine, încercând să te trezesc… Nu îţi pot promite nimic… Cum că n-o să te mai fac să suferi… Dar îţi pot promite că atâta timp cât sunt lângă tine, sunt cu tot sufletul…

-Şi ce să fac eu cu asta acum?! Lasă-mă să fac lucrurile în felul meu!

Partida de şah se terminate înainte ca el să facă mutarea.

Acum fata încetase să îl mai dorească în viaţa ei. Pur şi simplu…

Dar îi plăcea să vorbească cu el. Căci avea mult haz şi o făcea să râdă.

El chiar a invitat-o la el. Ea l-a refuzat. Altădată ar fi zburat către el… Acum, însă, viaţa se aşezase pe un alt făgaş.

Chiar dacă amandoi erau singuri şi calea era liberă. Ea nu se mai simţea bine în braţele lui.

Uneori încerca timid să regăsească bucuria pe care o trăise odată acolo, la pieptul lui. Dar nu mai era nimic…

-Poţi veni oricând la mine… i-a spus el când s-au despărţit cu o strângere de mână.

Fata l-a privit lung… dar nu a zis nimic… Îi spusese deja, odată, cu tristeţe:

-Nu mai îmi place să vin la tine… Ceva s-a rupt…