De acum nu mă mai tem de nimic.
Căci nu mai am nimic de pierdut. Nu mai am nici vise care nu
se-ar putea realiza.
Le-am epuizat. Le-am fumat. O ţigara lungă cât un an.
Nu regret nimic, chiar dacă sunt plină de amărăciune. Şi cireşele amare sunt amare… Nu-i bai…
Undeva în urmă… tot mai în urmă, a ramas visul acela de
iubire. Şi Godeni.
Nu ştiu dacă eu mă îndepartez de el sau el de mine.
E trist să îţi atingi visele iar ele să se deşire în cercuri
largi… De parcă nu ar fi fost nimic aievea…
Au fost, totuşi, foarte palpabile. Am ţinut in mână roşia
aceea crescută de mine. Şi am cronţănit castravetele acela ieşit din sămânţa
pusă în pământ de mine. Ştiu asta.
Am curăţat cenuşa din sobă, am crăpat lemne şi am făcut
focul. Da, au fost aievea… Chiar dacă toate se estompează tot mai mult… De
parcă sunt dincolo de un geam care se abureşte tot mai tare…
Şi tot acolo, dincolo de geamul aburit al iluziilor din
trecut, e şi iubirea aceea mare în care… credeam…
Nu mai simt nimic acum… Poate că există, dar eu nu o mai văd…
Sunt ca un copil care a râvnit vată pe băţ, a primit-o şi a
rămas năuc cu ea în mână, privind-o cum se topeşte şi i se scurge, lipicioasă,
pe mână, pe haine, pe pământul de sub picioare… Nici n-am apucat să o gust.
Doar am crezut în ea. Şi fiecare incident care vroia să mă scoată din trasă,
l-am motolit, l-am îngropat, şi, ca un drogat, cu ochii pe iubirea mea, am mers
mai departe. Până la marginea marginilor…
De aici nu mai e nimic… Sunt doar eu, fără iubire, fără
dorinţe… Într-o grea împăcare…
Grea precum pământul…
Continuu jocul. Merg prin lume. Mă revăd cu prietenii. Cu un
nod mare în gât şi o gaură mare în inimă. O umbră împăcată cu pământul.
Cumva m-am înţelepţit.
Deşi nu regret nimic şi nu aş face
altfel nimic din ceea ce am făcut până acum – liniştea asta grea este foarte
preţioasă pentru mine şi am suferit ca să o primesc – acum văd totul cu alţi
ochi. Poate că în viaţa viitoare voi lua deciziile cu aceşti ochi.
Dacă el ar veni acum în uşa mea şi mi-ar spune: “Izucă, eu
am venit să te iau langă mine şi să fim fericiţi”, probabil l-aş urma, pentru
că, deşi nu mai cred în iubirea noastră, ea nu mă mai doare.
Sau poate nu l-aş
urma, tot din acelaşi motiv.
Că sunt aici singură şi amară, că sunt cu el, tot singură şi
amară, e totuna… Cireşelor amare nu le pasă unde stau…
Sunt un om din care iubirea s-a scurs şi, odată cu ea,
sufletul s-a dus…
Sunt o carcasa goală…
Şi e o grea împăcare în toate astea, de parcă am ajuns la
capătul înţelepciunii pe care o puteam dobândi în viaţa asta… Am pierdut o mare parte din ceea ce
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu