Când iubirea îţi taie calea…

Ultimul an din viaţa mea este unul care merită povestit. Îl privesc peste umăr, depănând clipele surprinse în fotografii şi ştiu că mai am multe de spus. Aşa cum am simţit totul, de aici, din interior.

A fost un drum inedit la care m-am încumetat într-un moment în care nu mai aveam nimic de pierdut. Un drum cu suişuri şi coborâşuri care m-a dus mai sus, într-un punct din care văd acum toată valea. A fost o escaladare continuă pe un drum nemarcat. Un drum deschis cu sufletul şi, pe alocuri, cu încrâncenarea dinţilor încleştaţi.

După o relaţie de şapte ani, o relaţie în care ajunsesem să batem amândoi pasul pe loc, înverşunându-ne zilnic unul împotriva celuilalt, eu şi Vichingul am decis să punem punct. Am descoperit atunci că putem fi prieteni cu mult mai buni decât eram ca iubiţi. Ne-am eliberat unul de celălalt, susţinându-ne de la distanţă. O relaţie la finalul căreia am reuşit acel imposibil – am transformat iubirea într-o prietenie de viaţa, pe viaţă.

Jobul pe care îl aveam mă sufoca. Dar nu aveam curajul să îl las. Îmi lipsea scânteia aceea de nebunie care îţi dă elanul să te desprinzi de pe creanga pe care ai rămas înţepenit, să îţi deschizi aripile şi să zbori. Creanga trebuia tăiată, clar! Ştiam asta… Dar aveam nevoie de zvâcnirea aceea cu care un avion se desprinde de sol, cu care o pasăre îşi ia zborul de pe creangă! Sau cu care te arunci din înalt într-un râu învolburat…

Stagnam acolo unde eram. Îmi trasasem un cerc de confort unde îmi era călduţ, dar care se strâgea, zi după zi, ca un laţ în jurul gâtului meu. Ştiam că dacă nu voi face curând ceva, mă voi sufoca. Voi piere. Mă voi stinge… Devenind o umbră convenţională printr-o viaţă liniştită. Era un fel de sinucidere călduţă. Eram ca broscuţa care fierbea la foc mic – numai că eu ştiam că voi muri dacă nu sar din oală.

El a fost cel care mi-a dat imboldul, fără să îmi dea speranţe! Asta a fost umitor!

Sunt omul care asociează speranţa cu diperarea, iar el a simţit asta, aşa că, după ce mi-a prezentat latura cea mai înnegurată din viaţa lui, din viaţa pe care o ducea în acel moment, m-a invitat să intru în scena aceea nouă, inedită. Şi aveam nevoie de asta!

E greu să uit uşurarea pe care am simţit-o cand l-am auzit spunându-mi:

-Izuca, dacă nu mai vrei să trăieşti aşa, ia-te de acolo şi vino aici! Vedem noi ce facem mai departe!

El era în Italia. De 14 ani. Locuia într-o casa friguroasă şi îşi trăia viaţa de azi pe mâine. Alţii făceau planurile pentru el, el doar îi urma. Lucra pe ici, pe colo, asambla standuri pentru diverse fiere. Câştiga bani, dar niciodată nu avea siguranţa zilei de mâine. Trăia în dezordine, printre câţiva prieteni, la voia întâmplării. Ar fi vrut să vină în ţară, dar nu avea curajul. Ar fi vrut să schimbe ceva în viaţa lui, dar nu reuşea să se desprindă de obişnuinţe.

O fracţiune de secundă am transpus propunerea lui în imaginaţia mea. Era acolo o mare uşurare. Ca şi cum luam o gură de aer proaspăt. Da! Era un sentiment bun! Chiar dacă mintea urzea temeri. Dincolo de ce îmi spunea mintea, inima dansa fericită pe acel nou drum imaginat.

Mi-am şters lacrimile şi i-am răspuns, asemeni unui copil împăcat acum:

-Să ştii că vin. Îmi dau demisia, îmi cumpăr bilet de avion şi vin la tine. Am nevoie de asta acum. Nu voi fi o povară pentru tine, să nu îţi faci griiji.

Şi aşa a fost. Chiar în ziua aceea mi-am scris demisia şi mi-am luat biletul de avion. Desigur,
mintea se punea de-a curmezişul – “No, bine! Ai un job bun! Îi dai aşa uşor cu piciorul!”

Dar nu mai conta. Odată ce am tăiat creanga, nu îmi mai rămânea decât să zbor!

Italia

El m-a aşteptat la aeroport. Uşor străin. Uşor preocupat să îmi fie bine. Eu eram bulversată de zbor. Într-un loc nou cu care nu aveam nimic familiar. Toate în jur veneau cu informaţii noi. Dar era bine, căci eram atentă, eram prezentă. Eram acum acolo. Total centrată în ceea ce începeam să creez în jurul meu. Ca un pictor care trasează primele semne pe pânza din faţa lui.

Pe Marius îl cunoşteam de mai bine de jumătate de an. Vorbisem mult pe net. Mă însoţise prin toate temerile şi negurile pe care le trăisem. Fusese lângă mine clipă de clipă, un suflet oglindă căruia îi arătam tot, chiar şi cele mai înnegurate simţiri. Nu mă sfiisem să mă dezbrac complet în faţa lui. Şi el, la rândul lui, îmi destăinuise multe despre el.

Noi ne văzusem în România în urmă cu 4 luni. El venise să ne întâlnim. În ciuda tuturor. Simţise că asta trebuie să facă, şi o făcuse. Mi-a zis doar unde va sta şi mi-a lăsat libertatea să vin sau să nu vin să ne întâlnim.

M-am dus să îl văd. Eram o umbră de femeie. După despărţirea de viching. Într-o depresie surdă, adâncă.

Mi-a deschis uşa camerei de hotel. El, grizonat, cu părul până la umeri, liber. Ne-am dat mâna ca doi prieteni vechi şi am discutat o vreme banalităţi. Pe marginea patului, în faţa unui pahar cu whiskey. Vorbea. Mă privea doar cu coada ochiului. Eu îl ascultam şi îmi tatonam inima. Care părea să îl recunoască. Să se abandoneze momentului. Mintea nu spunea nimic. Vorbea doar ea, inima mea:

-El e… Îl ştiu.

Firesc, în timp ce el povestea ceva banal, mi-am aşezat capul pe umărul lui. Şi am simţit împăcarea. Atunci am ştiut că vom avea un drum de parcurs împreună. Că el nu e degeaba acolo. Că ne-am găsit ca să mergem, pentru o vreme… cine ştie câtă… Unul lângă altul pe acelaşi drum. Pur şi simplu…

Avea să descoperim care este acel drum. Niciunul din noi nu ştia atunci mai mult.

Întâlnirea a fost, deci, de ambele părţi, o regăsire de suflete.

El a stat în ţară o săptămână. Trei zile le-am petrecut la mare, restul la munte. Ne era bine unul lângă celălalt, chiar dacă, pe alocuri, el devenea exuberant în declaraţiile pe care mi le făcea în gura mare. În public. Stingherindu-mă. Chiar dacă problema lui cu alcoolul nu a fost ţinută ascunsă faţă de mine. Dincolo de aceste momente, el era un suflet pereche. Simţisem asta din prima clipă în care ne-am privit în ochi. Am văzut acolo cunoaşterea de care avem nevoie. El Îmi aducea acum informaţii de care eu aveam nevoie ca să merg mai departe.

După câteva zile renăscusem. Eram altă femeie. După o săptămână mă lipisem de el ca timbru de un plic. Aşa că despărţirea aceea a fost dificilă, căci nu ştiam când ne vom mai vedea. Şi, încă, mai aveam să ne spunem multe…

După plecarea lui, căci el s-a întors în Italia, eu am căzut şi mai de sus…

4 luni de decantare

Da, el a plecat… Eu am rămas în urma lui… Nu a fost uşor pentru niciunul dintre noi doi… Era ca şi cum noi doi ar fi trebuit să rămânem împreună încă o vreme… Rănile deschise au început să doară şi mai mult ca înainte…

Tânjeam după prezenţa lui. După liniştea pe care privirea lui mi-o picura în suflet…

Au trecut astfel 4 luni. Timp în care am vorbit la telefon sau pe internet. Zilnic. Sau zile întregi. Dar nu era de ajuns… Sufletele noastre se chemau…

Atunci mi-a propus el să las tot aici şi să mă duc în Italia. Deşi acela era locul de unde urma să fugă. Deşi acolo el nu se mai regăsea.

Iar eu m-am luat şi m-am dus. Am tăiat toate legăturile care mă ţineau pe loc şi am zburat către el.

În Italia

Drumul de la aeroport până la el acasă a fost lung. Casa era friguroasă şi în dezordine… Exact cum era şi viaţa lui acolo… Chiar dacă el se străduise să o cureţe şi să o facă primitoare pentru mine… Mai era mult de lucru în ea.

Din fericire, job-ul i-a permis câteva zile de relaj, aşa că am stat împreună. Mi-a arătat locul. Iar eu l-am explorat exact ca un pisoi adus în casă nouă. Dincolo de dezordine, era un loc frumos.
Stafora, apă curgătoare, era un loc numai bun de stat la soare. Pe malul ei creşteau narcise galbene…

Gradina era plină de zambile… Apoi au apărut şi lăcrămioarele…

Da, îmi plăcea acolo! Cu el…

Am profitat de momentele în care el era plecat la lucru şi am făcut curat. Şi, totodată, am avut ocazia să văd cum, în mai puţin de o oră, după ce venea el, dezordinea se instaura la loc. Căci toate erau scoase şi puse la vedere… Am înţeles curând că dezordinea aceea îl reprezenta, făcea parte din el… Venea din el…

Un om bun aveam acum alături. Iubitor. Tandru. Afectuos. Mă răsfăţa aşa cum rar o femeie e răsfăţată. Iubirea lui era în jurul meu. Palpabilă. Ca o cortină groasă de catifea. Aproape că nu mai găseam loc în care ea să nu fie prezentă.

Atâţia ani în care el o strânsese… Eu eram femeia care o primea acum. Toată.

Da, uneori aceasta mă copleşea. Eu, sălbatica femeie, care 7 ani trăise lângă un Viching. Acum nu o puteam duce toată. Universul îmi dăduse înzecit tot ce cerusem! Dar, culmea, era prea mult!

Şi atunci, ca să compenseze… A început să îmi mai ia…

Mi-a dezvălui faptul că el, omul care duce sufletul meu pereche, era alcoolic… Că atunci când bea devenea un alt om, necunoscut. Că avea, ca nimeni altul, capacitatea să se autodistrugă şi apoi să renască ca o pasăre Phoenix…