Inima din tristeţe

Duc drumul mai depate. Plutesc pe un ocean de tristeţe. Încerc diverse stiluri. Uneori mai dau din braţe şi din picioare învolburând negura din jur. Nimic nu pare a mi se potrivi şi a mă scoate la ţărm…

Privesc orizontul – trecut şi viitor – şi văd o linie dreaptă care taie tristeţea de cer. Atât, nimic mai mult… Doar o linie…

Oftatul a devenit un ritual. E gura de aer pe care o iau înainte de a mă scufunda, din nou, în acel ocean. Liniştit, dar negru.

Tristeţea nu e învolburată. E liniştită. Fără umbră de unduire. O imensitatea neagră, dar liniştită.

Uneori câte un semn primesc din înalt.

Asemeni unui pescăruş ce trece pe deasupra mea în cercuri largi, curios fiind să vadă până unde pot ajunge plutind aşa, haotic, ca o sticlă goală, aruncată în ocean.

Simt că îmi irosesc forţele. În neant. Degeaba. Nu mi-am găsit misiunea. Nu port nici un mesaj.

Menirea mea este… Poate irosită în viaţa asta… Ar fi trebuit să o văd ca pe un far, pe un ţărm…

Cât de mult poate fi frământat un suflet până a-şi găsi farul?

Tot ce mă ţine la suprafaţă acum sunt legile universale care nu îmi dau voie să mă scufund mai mult. Blânde, ele mă surescitează cât să nu mă scufund.

Mă gandesc că, poate, am trăit prea mult, eu, fiinţa îndrăgostită de iubire. Poate că viaţa asta s-a sfârşit deja, numai că eu nu am aflat… Am rămas agăţată în trupul ăsta de carne… Ca o eroare a divinităţii care a uitat de mine…

Divinitatea, însă, nu face erori… Şi asta e tot ce mă menţine acum în plutire… Şi, cum nimic nu e întâmplător, undeva ar trebui să ating ţărmul. Aşa, ca o eşuare pe o insulă de unde nu mă mai pot întoarce.

Poate e o insulă a iubirii, totuşi…

Aici zâmbesc şi un mic val mă ridică deasupra tristeţii. Până deasupra inimii pe care o pot vedea că e caldă.

Cu siguranţă, cât timp inima asta râmăne caldă, eu voi exista… Chiar dacă ea va bate undeva sub un ocean de tristeţe. Căci asta e una din legile universale.