Poate pentru că mă destram…
Fire lungi, ca de urzeală, ies din mine şi, asemeni unor
fuioare de fum, se înalţă şi se pierd în cer.
E posibil ca sufletul
să se destrame?!
Doar obiceiurile mă ţin acum, aici. Conectată la lumea asta.
Tabieturile. Unele bune, altele nebune.
Chiar şi obiceiul de a te suna, deşi ştiu că nu prea mai
sunt multe de spus… E tot un tabiet… Mă leg de el, cumva, ca să îmi încep ziua.
Fără telefonul ăsta nu mă pot conecta la realitate.
Poate într-o buna zi nu îmi voi aminti de el. Şi, totuşi, mă
voi conecta la realitate. La o altă realitate. Sau o altă viaţă.
Acum îmi pare că, fără tine, viaţa mea nu are sens. Şi, pe
de altă parte, ştiu că, lângă tine,
din nou e posibil să nu mai aibe sens… Sunt tabieturi – ale mele, ale tale –
care au rămas scrijelite în inima mea şi, tot ce văd acum prin inima asta,
poartă umbra lor. Ochelarii pentru inimă
sunt zgâriaţi…
E ca şi cum nu mai pot simţi realitatea noastră aşa, ca
înainte. Înainte nu ştiam nimic. Abia te cunoşteam. Fiecare zi petrecută împreună
a mai adăugat un pas la cunoaşterea asta. Acum că te-am cuprins, atât cât te
puteam cuprinde şi, totodata, cât mi-ai dat tu voie să te cuprind… Nu mai pot
vedea cu inima la fel…
Ştii, visul acela din vârf de munte, la cabană, cu o fată şi
un băiat uniţi celest printr-o iubire curată, purificatoare… A devenit doar o fotografie
ştearsă. Plină de zgârâieturi. Acolo nu mai sunt eu… Poate că tu ai rămas acolo…
Şi ea, fata ta există, dar nu mai sunt eu aceea…
Ne pierdem unul de celălalt, iar tu rămâi în urmă.
În umbră.
Prins în iţele urzite tot de tine.
Tu eşti paianjenul şi tot tu eşti gâza prinsă în plasa lui…
Te zbaţi, poate, să mergi mai departe, să te duci de acolo, dar nu poţi. Sau nu vrei. Cumva te zbaţi pe loc. Şi,
poate, te adânceşti tot mai mult în plasa aceea.
Eu, de la distanţă, văd toate acestea şi ţi le spun. Din
nou. Uneori ţi le urlu printre lacrimi şi sughiţuri de plâns: “Ia-te şi du-te de acolo! Tu nu vezi că alta
e calea?! Paşii urmează urmele speranţelor tale! Tu ce speri acum?!”
O vreme am crezut că vei reuşi! Că vei ieşi din urzelile
acelea, tu, de unul singur, aşa cum se cuvenea! Pentru că nu pot rupe eu, la
nesfârşit, plasa de păianjen din jurul tău…
Apoi vocea mea a rămas fără ecou… Tu nu mă mai auzi de ceva
vreme…
Aşa că eu stau acum pe margine, privind la pânza ta de păianjen
în care ai rămas agăţat şi mă deşir în fuioare lungi de suflet… Nu ştiu dacă
mai am suflet cât să te pot aştepta pană la capăt. Dar, oricum, altceva nu am
acum de făcut, aşa că rămân aici, privindu-te… Te văd din ce în ce mai clar,
dar şi din ce în ce mai departe…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu