Îmbrăcarea trupului

În fiecare zi mă reconstruiesc. Îmi iau corpul în primire. 

Dintâi inima… Uneori doare golul din ea…

Urmează aripile care se zbat uşor şi apoi devin braţe… Uneori găsesc un fulg pe perna mea, semn că iar s-au destrămat…

Unul câte unul, îmi îmbrac picioarele…

Şi mai aştept câteva clipe să intre sângele prin toate cotloanele…

Ştiu că tot pachetul e asamblat când încep durerile… Durerile naşterii mele zilnice…

Apoi caut în tot corpul însângerat o amintire din trecut, poate din ziua de ieri, de care să mă agăţ şi să mă ridic din catafalcul-pat. Nu găsesc…

Îmi alint picioarele cu totoşii curcubeu şi îmi amărăsc începutul cu o cafea, tot mai neagră, şi o ţigară, tot mai lungă… Amândouă mă ameţesc uşor şi îmi lasa un gust neplăcut în gură.

O clipă îmi amintesc de oamenii de ieri şi îmi vine să îi prind în poveşti. Apoi uit de ei. Uit de mine, cea de ieri.

Oare ce voi face azi?!

Mă agăţ de primul lucru care se cere făcut pe lângă mine. Poate fi spălatul cănii de cafea…

Sau desfac un pliculeţ pentru pisoi. Nu le-am dat şi ieri?! Cine mai ştie… Ei par a fi uitat… Iar pentru mine e doar o activitate în plus. Alte câteva secunde petrecute activ…

Ştiu că e de ajuns să îmi fac un scenariu nou şi să îl etapizez, pentru că pot face orice.

Dar… Dar nu mai am scenarii… De fapt, nu mă mai atrage nimic… Totul pare fără sens…

Poate ar trebui să mă leg de un arbore, să devin una cu el! Astfel, el nu va mai fi tăiat, căci asta ar deveni o crimă, iar eu aş căpăta rădăcini în pâmânt şi în cer.

Pe drum am pierdut busola… Şi nici nu mai am nevoie de ea. Acum ştiu unde e nordul, punctul terminus, ştiu că voi ajunge acolo… Nu sunt nerăbdătoare, dar nici nu aş mai zăbovi pe aici.

Sunt cumva în suspensie… E ca şi cum m-am diluat în spaţiul din jur… Soliditatea a dispărut, sunt doar un spaţiu gol…

Până la finalul zilei inima împietreşte şi nu mai doare. Sângele îşi încetineşte mersul prin vene şi, treptat, se diluează şi el…

Mă scurg din trup spre nordul meu, iar aripile îmi rămân lipite de pat.