Capitolul unu

Toti avem ceva de spus, la un moment dat. Cei mai multi, alegem tacerea. Ne infruptam din propriile macinari interioare, le folosim drep combustibil pentru ego. Si cat de bine ne-ar fi sa le dam uitarii...
De mult ani planuiesc asta. O carte. Niciodata nu am reusit sa o incep, nestiind ce titlul sa ii dau primului capitol. Asa ca trec simplu peste asta, pentru moment, spunandu-i "Capitolul unu".

Viata mea e una obisnuita si tot ce o diferentiaza de a celorlanti sunt aceste ganduri de fond.
Prietenii ma stiu de Iza, restul de Brindusa. Si cu totii stiu ca am trecut de 40 de ori prin ziua de 5 mai.

Si asta imi aduce aminte de mama. Pentru ea viata a inceput tot pe un 5 mai. Tarziu am inteles ce insemna faptul ca suntem "lunatice".
Am auzit asta cand aveam mai putin de 5 ani. Ma tinea tata in brate. Era sub un brad inalt, pe marginea unei gropi. O inmormantau pe mama.
-Dati-i sa arunce o crenguta in groapa! Sunt lunatice!
Mi-au pus in mana o crenguta de brad. Imi amintesc ca o priveam plina de interes, cand mi-au smucit mana, ajutandu-ma sa o azvar in groapa.
A fost o alta mare dilema!
In primul rand, nu intelegeam de ce o baga in pamant pe mama, daca ea numai dormea! Urma sa se trezeasca si sa ma ia in brate!
Si de ce "nu e bine sa mergi pe urmele femeii din fata ta"? Acestea au fost cuvintele matusii mele. Ea ma tinea de mana in convoi, iar eu ma jucam incercand sa pasesc exact in urmele pasilor lasati in colb de femeia din fata.
Si de ce tata ma stragea atat de tare?..."Dati-i fata sa o tina in brate! Sa nu faca vreo prostie!"

Abia peste alti 20 de ani s-au legat lucrurile in sufletul meu. Atunci am inteles ca cea mai mare durere e sa traiesti moarte propriului copil. Atunci am vazut-o pe bunica spaland oasele mamei. Si plangand incet. "Doinita, unde te-ai dus tu? Uite, au venit copii sa te vada..." Si pe fratele meu carand micul cosciug pe umar. Ducandu-l in biserica rece, fara oameni. Ei urmau sa vina a doua zi.

Ma inec de fiecare data cand pictez aceste imagini.

Pe mama am simtit-o alaturi multi ani. M-a urmarit in prima zi de scoala, la admiterea in liceu, la facultate, cand am nascut. Dupa ce am devenit si eu, la randul meu, mama, am simtit ca si-a luat un moment de respiro. Nu pot spune ca m-a parasit. A fost ca si cum isi facuse datoria si m-a lasat singura. O vreme.

Unde, pana atunci, toate mersesera ca pe roate, dupa ce am devenit mama si s-a trezit in mine sentimentul responsabilitatii materne, toate s-au schimbat! Sigur, cineva era langa mine, ma sprijinea, dar era atat de coplesitor acel sentiment, ca am uitat sa ma mai bucur de viata...
A urmat o casnicie de 7 ani, in care nu mi-am gasit locul nicio clipa. Eram sotie, pentru ca el imi cerea asta, eram o mama singura, pentru ca eu imi dorisem copilul, iar el nu simtea nevoia sa se implice(ceea ce era cat se poate de just, pana la urma!), eram o nora urata de mama soacra, pentru ca ii furasem singurul baiat...
Devenisem o femeie depresiva, isterica, artagoasa, asexuata. Uram barbatii, ii detestam fara drept de apel, din prima clipa. Si sotul meu era si el barbat.
Si, ca orice mama nefericita in casnicie, mi-am indreptat in mod abuziv si excesiv intreaga atentie asupra fiului meu. Pana am avut o revelatie! Si aici ii multumesc, din nou, fostei soacre, care, prin oglinda ei, mi-a aratat atat de evident ca faceam! Eram, clar, pe acelasi drum pe care il parcursese ea cu fiul ei, schilodit sufleteste, devenit un mameluc...Ghidat ca o marioneta cum sa stea, cum sa se imbrace, cum sa mearga...

-Izaaaaaaaa, nu e bineeeeeeeee! Fataaaaaa, iti schilodesti fiul!

Am facut un efort, m-am scuturat de praf, lacrimi si cutume si am decis sa fac ceva sa ies de pe calea aceea! Sa imi fac o viata proprie! Cristian, micul Simba, avea 5 ani. Deja nu ne mai intelegeam. Daca la inceput avusesem o comunicare telepata, calda, plina de armonie, acum eram amandoi ca doua pietre de moara.
Ma simteam rau. El se simtea rau.
Am vazut clar ca, daca mie nu mi-e bine, nici lui nu-i va fi!
Ce face o femeie cand cauta o schimbare? Sigur, dupa ce se tunde si isi innoieste garderoba!
E, asta am facut si eu. Cum tunsoarea si hainele noi nu ajutasera prea mult, am schimbat si barbatul.
Singura problema e ca...m-am si indragostit de noul barbat si am facut imprudenta sa ii marturisesc adevarul sotului. Dar am facut asta in speranta ca se va trezi si va cauta, si el, o solutie sa mai salvam ceva. In ciuda soacrei, totusi ne iubeam!
Dar nu a mers, deloc, cum imi doream eu... Sotul s-a simtit tradat si a ales sa se mute la ai lui...Mama lui, in sfarsit, si-a recastigat fiul! Apoi a urmat un divort lung, obositor. 4 ani. El nu era niciodata in tara la "prima infatisare". Fiind paraciosul in toata povestea asta, era musai sa fie de fata. Pana la urma, de comun acord si la sfatul avocatului lui(eu nu am avut avocat), am hotarat sa devin eu paracioasa. Abia asa am reusit sa finalizam. Cristi avea deja 10 ani si l-au chemat in instanta. L-am lasat sa fie el insusi. A trecut usor peste tot. Ma intreb daca isi mai aminteste ceva...

Eu imi amintesc sentimentul de usurare de dupa. Am fost cu Cristi si am sarbatorit - el cu un suc, eu cu o cafea.
Imi redobandisem fiul. Si, intr-o oarecare masura, si libertatea.
Cu libertatea e mai ambiguu... Pentru ca eram prinsa intr-o alta relatie cu barbatul acela de care ma indragostisem in timpul casniciei. Dar asta e alta poveste.