Deja vu

E uimitor cat de sus putem zbura, crezand in ceea ce facem si suntem.
E uimitor cum, numai la cateva ore distanta, atingem pamantul, intram in el si descoperim filoane uitate. De parca tot ce a fost, a fost doar un rol, un scenariu. O amagire.
Apoi ne ridicam din nou pe aripile unei alte amagiri, asteptandu-ne ca, de data asta, sa fie bine!

E din ce in ce mai limpede ca tot ceea ce gasim in exterior sunt amagiri de scurta sau de lunga durata.
E atat de usor sa te agati de una sau de alta. Sa tergiversam Momentul. Momentul linistii.

Eu cred ca, in ciuda celor afisate, toti cautam acelasi lucru: linistea interioara. Fericirea aceea neconditionata. Bucuria momentului. Bucuria deplina, neincorsetata.

E ca si cum ne nastem si murim zi dupa zi. Uneori ani dupa ani.
Am obosit sa tot incerc... Mereu tatonez. Hai sa o fac si pe asta, sa vedem cum iese...
Vad si stiu ca e fara rost.
Probabil pentru fiecare e un drum. Sau pentru toti acelasi. E drumul acela care o ia prin noi insine, care ne reduce la zero, care ne reduce mintea la tacere. E un drum al abandonarii.

Ma tot intreb daca biserica are vreun rost aici. Ar fi un instrument.

Asa ca stau, din nou, pentru a mia oara si ma intreb cat pot eu de sincer: ce ma face sa ma simt bine?
Acum nu-mi amintesc nimic... Stiu doar ca va trece starea aceasta de disconfort sangeros si ca vor urma zile mai bune. DAR! Nu mai vreau sa ma agat de amagirile obisnuite! Vreau ceva bun cu adevar! Vreau sa ma ridic pentru ultima data! Am obosit sa tot cad. Zmeul asta se rupe cu fiecare noua cadere - care devine atat de veche, ca un deja vu.

Deja vu... Ca in Matrix. Urmam o matrice. Scriem aceasta matrice prin imaginile si dorintele noastre. Noi toti. Vreau sa pasesc dincolo de matrice! Imi vreau viata mea! Imi vreau drumul meu!

Doamne, destul am orbecait, arata-mi calea dreapta si o voi urma! Deschide-mi sufletul, da-mi taria, dorinta si curajul de a face pasul.