Mi-e capul greu, de parca ceva imi atarna de ceafa. Ma mananca pielea de parca as fi urzicata. Uneori devine aproape insuportabila senzatia. Ma scarpin fara speranta! Scarpinatul accentueaza mancarimea. E ca si cum ar trebui sa schimb pielea. Sau doar sa ies din ea! Pielea de pe carne...
Ma minunez de cei care pot zambi. Cum reusesc? Pietre de moara stau atarnate de colturile gurii mele. Si inca una de inima. Alte doua de picioare. Sunt impovarata...
Acum vreau sa dorm. Ma pun in pat bucata cu bucata si imi dispare somnul. Apoi ma cuprinde mancarimea. Nu-mi mai gasesc locul.
Am nevoie de exercitii de fericire...
Am uitat sa zambesc. Zambetul a devenit o grimasa.
Am uitat sa cant. A iesit doar un sunet gutural.
Imi amintesc ca imi facea bine sa zambesc - la incepu fortat, premeditat, apoi natural. Dar nu mai vreau sa fortez nimic! E ceva de moment!
Imi facea bine sa cant. Pentru cateva clipe.
Pana unde poate cobora un suflet? Care e limita de jos? Pana unde voi ajunge inainte sa ating fundul?
E ca o coborare in adancuri. De data asta nu ma ajuta cu nimic gura mica de aer pe care am luat-o inainte. Si nici nu mai vreau sa ma ajute nimic! Vreau sa ating fundul! Vreau sa termin odata pentru todeauna cu explorarile astea in abis! Vreau sa fie ultima scufundare!
Oare as putea sa imi dau jos pielea, bucata cu bucata, exact asa cum scoti hainele? As incepe cu mana stanga! S-a inrosit toata de cat am scrapinat-o! Ar fi oare o solutie sa o dezbrac ca pe o manusa?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu