Speranţa şi credinţa, dincolo de aparenţe şi proiecţii mentale

Sunt sigură că fiecare dintre noi a folosit, într-un mod mai mult sau mai puţin conştient, expresia “să sperăm că totul va fi bine” şi ştiu că afirmaţia fost precedată imediat de subtile senzaţii de suspiciune, neîncredere sau teamă. Acest lucru se întâmplă pentru că speranţa este strâns legată de proiecţia mentală a unui posibil viitor scenariu, iar atunci când mintea explorează viitorul, inevitabil, devenim anxioşi.

Speranţa este deformarea, frumos colorată de mintea noastră, a anticipării faptului că ceea ce ne-am propus nu va reuşi. Este o frică îmbrăcată într-o haină superb colorată, sau o formă bine fardată a disperării celei mai sincere, a spaimei pe care mintea noastră o creează cu gândul la viitorul incert şi terifiant.

Pe scurt, speranţa este vecina apropiată a disperării şi mintea noastră este singura responsabilă atât de speranţă cât şi de disperare, pentru că ea este cea care explorează viitorul şi caută punctele şubrede, nesigure, anticipând scenarii despre care sperăm să se întâmple sau nu.

Aşa cum frica poate fi paralizantă, la fel e şi cu speranţa, care poate fi atât de mare încât să blocheze orice iniţiativă şi omul să ajungă să aştepte în nemişcare desfăşurarea evenimentelor.

Un om care speră, este un om prins cu mintea în viitor şi care pierde prezentul. Şi, dacă nu e prezent, omul nu mai poate acţiona, el fiind în aşteptarea a ceea ce va urma.

Credinţa, însă, este legată de prezent, căci ceea ce cred, cred acum, în acest moment. Mintea mea nu mai proiectează nimic nici în trecut şi nici în viitor. De aceea credinţa e însoţită de un sentiment intens de interiorizare şi are o vibraţie crescută, fiind o forţă de netăgăduit. Cel care are credinţă este centrat în prezent şi nu mai este bulversat de proiecţiile mentale. Drept urmare, el poate realiza lucruri fantastice fără vreun plan sau vreo strategie în acest sens. El crede şi acţionează asumat şi fără a avea aşteptări. Cel care crede, va trece imediat la fapte, fără să mai aibe timp de speranţe, adică de mentalizarea acelui posibil viitor, poate neconcordant cu realitatea.

Să luăm exemplul mamei al cărui copil este în pericol de moarte. Orice mamă este impregnată de univers, încă din prima clipă a concepţiei, cu credinţa sacră că poate face orice ca să îi fie bine copilului ei. Ea are, deci, credinţa şi totodată forţa(uneori supraomenească) necesare pentru a-şi salva copilul. Ea nu va sta să spere că, poate, îi va salva viaţa, ci va trece imediat la fapte, făcând, uneori, lucruri imposibile.

Vă propun să înlocuiţi afirmaţia “sper că va fi bine” cu afirmaţia “cred că totul este bine”.

Conştientizaţi vibraţia fiecăreia şi modul în care vă raportează la timp?

Pe care dintre cele două o preferaţi acum?