Fotografia este realizată în La
Spetzza, Italia. L-am observat pe acel om înainte de a se aşeza acolo, în colţ.
Avea o expresie arogantă plină de repulsie faţă de stradă, faţă de oamenii care
treceau pe lângă el. Nici o urmă de bunăvoinţă şi amabilitate. Era expresia
unui om rău.
Şi-a potrivit cu mare atenţie
perna sub genunchi, apoi, brusc, şi-a schimbat expresia feţei în una slugarnică
şi plângăcioasă.
Căutam o imagine sugestivă pentru
ideea că omul nu ar trebui să muncească pentru strictul necesar vieţii şi am
regăsit această fotografie, care mi s-a părut potrivită, dar nu înţelegeam de
ce.
Am mers pe firul simţirii şi,
brusc, am conştientizat legătura: atunci când muncim pentru un salariu minim necesar
vieţii curente şi ne ducem conştiincioşi la serviciu unde respectăm regulile
impuse şi facem lucruri care nu ne aduc bucurie, nu suntem cu nimic diferiţi de
omul prins în colţ. Suntem toţi nişte cerşetori…
Tulburător, dar adevărat!
Sunt unul dintre oamenii care
dimineaţa face eforturi ca să coboare din pat, să îşi încalţe şosetele vărgate
de casă, să se spele pe faţă şi pe dinţi, să îşi imbrace costumaţia mai mult
sau mai puţin casual, să îşi încalţe bocancii sau pantofii şi să pornească,
iar, spre serviciu. Şi ştiu că mai sunt şi alţii ca mine, care conştientizează
că e ceva în neregulă cu mersul ăsta la serviciu pentru a lua un salariu din
care să îţi plăteşti casa şi masa necesare traiului.
Eu am avut şi semne pe drum… Din
belşug! Căci, vara, în fiecare dimineaţă, în faţa scării, mă aştepta pisica
aceea cu ochii verzi, senini. Mă pândea să ies din scară ca să înceapă să se
lingă şi să se întindă ostentativ la soare, în timp ce eu săream peste ea,
numărând minutele rămase pană la ora de începere a sclaviei şi întrebându-mă de
ce nu pot sta şi eu acolo, aşa, ca o pisică?! Era loc berechet pe bordura aceea…
De ce nu mă pot relaxa şi linge şi eu pe unde doresc?!
De ce nu pot rămâne eu, cu mine
însămi şi să fac ceea ce îmi place?! De ce eu, omul, fiinţă divină, trebuie să
alerg către serviciu, iar ea, pisică cu ochii verzi, are dreptul să toarcă aşa,
căci universul îi va da şi casă şi masă, ea nefiind nevoită să le cumpere cu
gologani, iar eu trebuia să trudesc pentru ele?!… De ce?!
Da! O invidiam sincer!
Până şi pomul e mai fericit decât
mine, dimineaţa, pe drumul către serviciu… Şi nu numai! Şi în tot restul
timpului acela de 8 ore pe care le petrec într-un birou şezând frumos şi făcând
ceea ce mi se cere… Până şi plantele din ghiveciul din birou primesc habitat şi
apă… Nu trebuie decât să fie ele însele…
Da, sunt doar un cerşetor într-un
bioru… Căci fac ceea ce fac doar pentru a avea bani de casă şi masă… Pentru că
nu îmi place ceea ce fac şi felul în care o fac… Pentru că, dacă aş primi
strictul necesar, implicit din naştere, aşa cum îl primeşte pisica sau pomul de
pe drum, nu ar mai fi nevoie să muncesc o zi din viaţa mea, şi mi-aş putea
explora latura creativă, forţa interioară, capacităţile divine, acum atrofiate
şi adormite…
Omule, opreşte-te o clipă din
iureşul tău şi priveşte lucrurile în faţă: tu nu eşti făcut ca să zaci într-un
birou, lingând hârtii şi răspunzând la telefoane! Menirea ta este să te
cunoşti, să îţi descoperi forţa creatoare şi să o foloseşti, asemeni pisicii
care toarce firele nevăzute ale universului, sau a pomului care leagă pâmântul
de cer într-o ezplozie de flori albe… Şi, în niciun caz, să stai la colţ de
stradă(sau de birou) şi să cerşeşti doi gologani: unul pentru casă şi unul
pentru mâncare.
Şi cred că e limpede acum ce ne
diferenţiează de animale şi plante: sunt aceşti doi gologani care transformă
omul, din creator în cerşetor… Doi gologani care îl îrobesc şi îl ţin legat de
pământ, când el ar putea să zboare prin înalt.
Nu… Nu suntem cu nimic diferiţi
de omul îngenunchiat, captiv la colţul unde cerşeşte cei doi gologani pentru
casă şi masă. Numai că pe el îl vedem şi îl compătimim, iar pe noi nu ne mai
vedem…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu