Ziua bună de dimineată se recunoaşte!

M-am trezit înfrigurată şi învăluită într-o ceaţă de frică. Am rămas pe loc, în cuşcă aceea rece, scrutând senzaţiile şi încercând să desluşesc mesajul.

În primul moment m-a cuprins spaima că, după amar de vreme în care am lucrat cu fricile din mine, munca a fost în zadar, totul s-a năruit şi iată, trebuie să o iau, din nou, de la început…

A urmat chiar o mică revoltă. Iar acest lucru m-a trezit, pentru că furia aceea - o recunosc bine acum – e un semn puternic de alarmă care mă atenţionează că nu mai sunt centrată în interior şi pierd clipa.
Apoape imediat m-am calmat şi am fos capabilă să simt recunoştinţă pentru momentul pe care îl trăiam, acolo, în liniştea patului, cu trei pisici torcând în jurul meu şi acompaniindu-mă astfel pentru o înţelegere blânda, fără durere, fără cutremure, inundaţii sau alte evenimente dramatice.

În plus, în ultima vreme nu am mai avut ocazia să îmi explorez fricile. Şi acest lucru s-a întâmplat pentru că am lucrat intens şi fără pauză pentru a împlini lucruri care îmi aduc o reală fericire.
Waw! Iată prima lecţie: când te ocupi îndeaproape de ceea ce îţi place, când nu mai simţi că munceşti şi fiecare clipă este trăită în linişte şi împăcare, când culegi din tot ceea ce faci fericirie şi încântare, când te uită Dumnezeu pe tine cu tine însuţi şi timpul nu mai are nicio însemnătate… Ei, când se întâmplă aşa, fricile dispar!

Apoi am realizat că erau câteva lucruri pe care le-am tot tergiversat din diverse motive şi care mă făceau acum să mă simt neplăcut. Un semn clar că mă judecam pentru ele. Şi aici am recunoscut egoul care îmi impune o anumită conduită, indiferent de situaţie şi pentru ca cei din jur să nu se supere pe mine. O noţiune care se ascunde subtil sub denumirea de "am o coloana vertebrală de netăgăduit şi nimeni nu îmi poate reproşa nimic".
OK, am întârziat cu acele… plăţi, dar de ce mă judec?! De ce nu îmi mai place de mine?! Doar sunt aceeaşi şi nu mă reprezintă ceea ce fac, ci ceea ce sunt. Toate sunt deja plătite, nimic nu vine degeaba.
E doar egoul care suferă, căci lui nu-i place să greşească, fiind un perfecţionist.

Am mai găsit cuibărită pe pernă, lângă mine, teama de lipsa de bani. Deşi e bine ştiut că omul cheltuie atât cât are şi că e capabil să se descurce cu mai nimic, totuşi, periodic, apare această teamă. Ea se dizolvă instant dacă te centrezi şi te fixezi pe acum. Cu o întrebare simplă: “Acum, îmi lipseşte ceva?”
Vei constata că nu îţi lipseşte nimic, dimpotrivă, ai prea multe, suficinet cât să dai multora din jurul tău!

În scurt timp m-am simţit împăcată. Mă regăsisem. Iar ziua aceea care începuse sub cele mai negre auspicii, a continuat frumos.

La prânz mi-am cumpărat un meniu cu două feluri de mâncare şi m-am dus în parc. Deşi era uşor înnorat, vremea era plăcută. Am ochit de la distanţă o bancă şi m-am îndreptat hotărâtă către ea, când am observat că un om mai ponosit îmbrăcat şi cu o ţigară între degete, ochise şi el aceeaşi bancă. Eu, însă, eram mai aproape de ea, aşa că mi s-a părut firesc să nu mă opresc şi să o ocup, aşezându-mă, totuşi, pe o jumătate de bancă şi nu pe centru cum ar fi procedat un om care îşi asuma banca ca fiind a lui pentru o vreme. Mai erau bănci libere, aşa că am fost surprinsă să văd că omul acela ponosit, dar curat îmbrăcat, deşi ieşise din perimetru băncii, s-a întors doi paşi şi s-a aşezat, într-un nor înecăcios de fum de ţigară, pe cealaltă jumătate de bancă. Primul meu gând a fost că a văzut pachetul cu mâncare şi că îi este foame şi că aş putea să împart mâncarea cu el. Următoarele 3 minute l-am tot observat cu coada ochiului, sperând să termine mai repede ţigara, căci tot fumul venea către mine şi era foarte neplăcut. După ce a terminat-o, a aprins-o pe următoarea. Atunci i-am zâmbit şi i-am spus “am venit să mănânc aici pentru aerul curat” şi m-am ridicat şi m-am mutat pe o altă bancă. De la distanţă am văzut că nu mă scăpa din ochi. Totuşi, nu îndrăzneam să mă duc la el să îi dau jumătate din porţie… “Poate că nu e un cerşetor şi îl jignesc…”

Am pus capacul cutiei peste ceea ce îmi rămăsese(chiar nu mai puteam mânca) şi am plecat lăsând mâncarea rămasă pe marginea băncii. Când m-am îndepărtat mai mult, l-am observat pe omul ponosit cum se îndreaptă către banca pe care o părăsisem şi ia cutia cu mâncare. “Ah, am intuit bine: îi era foame şi s-a aşezat lângă mine ca să îi dau din mâncare… Măcar de i-aş fi lăsat mai mult…”

M-am dus întins la restaurantul de unde cumpărasem mai devreme meniul şi am mai luat o ciorbă cu care m-am întors în parc. Omul meu scosese şi o pâine şi tocmai termina ce rămăsese în cutie. I-am întins pachetul pe care el l-a primit firesc, fără slugărnicie şi fără jenă. Şi l-am auzit murmurând “Doamne ajută..”. În secunda următoare am simţit că am făcut ceea ce era de făcut şi un val de linişte şi împăcare m-a cuprins. Paharul sufletului meu se umpluse ochi cu o nouă cunoaştere: întotdeauna primim însutit înapoi din ceea ce dăruim… Toată recunoştinţa omului din faţa mea se întorcea acum la mine… Ştiam că, indiferent de ce s-ar întâmpla sau nu s-ar întâmpla, întotdeauna voi primi ceea ce îmi este necesar şi nu am de ce să mă tem de lipsuri… Căci… “Dumnezeu ajută…”

Am reuşit să zâmbesc şi să îi răspund “Nu ştiam dacă ţi-e foame, sau..”. Dar am continuat gândul fără cuvinte “te jignesc..”.  Deja spusesem prea mult…

La doar căteva minute după aceasta, în drum spre serviciu, am dat nas în nas cu un alt om, bine îmbrăcat, cu o pereche de ochelari cu lentile-oglină-albastră care bolborosea ceva, ca o incantaţie. Mi-am văzut chipul în acele lentile, chiar dacă el părea să nu mă vadă şi a trecut pe lângă mine preocupat de gândurile care nu îi dădeau pace şi care răbufniseră, făcându-l să vorbească de unul singur pe stradă… Era complet rupt de tot ce se petrece lângă el… “Oare aşa arăt şi eu când rămân prinsă în plasa gândurilor şi încep să depăn scenarii întregi. Cu dialoguri între personaje din viaţă… Şi vorbesc singură pe stradă crezând că nimeni nu mă vede?...”

Apoi l-am văzut de la distanţă pe el, profesorul trăsnit de la liceul unde a învăţat şi fiimiu. Îl ştiu, căci am mai vorbit cu el. E un tip care iese din orice tipar. Un bărbat frumos, îmbrăcat elegant de cele mai multe ori. Locuieşte cu mama lui care nu se mai poate mişca. El o hrăneşte, el o spală. E foarte vehement în ideile lui, nu aude ce i se spune şi poate manifesta foarte uşor o agresivitate verbală. De obicei îl evit, dar azi, avea în braţe un rucsac, iar din rucsac ieşea capul unui pisoi. Tocmai o luase pe o aleee perpendiculară cu cea pe care veneam eu când i-am strigat “ce vreţi să faceţi cu el”? Şi-a schimbat imediat direcţia şi s-a îndreptat către mine, răspunzându-mi “vreau să îl dau cuiva, că nu îl mai pot ţine. Mai am unul acasă”. I-am simţit speranţa din glas, aşa că i-am răspuns aproape pe nerăsuflate “iar eu mai am trei acasă… Nu îl pot lua, să nu vă faceţi iluzii… Vreau doar să îl mângâi puţin…”

Mi-a permis cu mare drag acest lucru, deschizând fermoarul rucsacului şi lăsând motanul(căci era un el) să iasă mai mult afară. În acelaşi timp îmi povestea despre el. Am fost plăcut surprinsă să îl văd astfel pe profesorul acela pe care, de obicei, îl evitam şi care acum, cu un motan în rucsac, părea să fie un alt om, mai echilibrat şi împăcat.

 Ziua a continuat în acelaşi registru plăcut. Noii colegi păreau să nu mă vadă, aşa că am avut răgazul să îi studiez în voie. Ba nici nu mi-au dat prea mult de muncă. Erau în vervă, erau haioşi, m-au făcut să râd. Pentru următoarele ore am uitat că sunt la acelaşi serviciul unde, cu o zi înainte, îmi scrisesem în gând planurile de sinucidere profesională, supărată pe faptul că am fost trimisă într-un alt departament, alt birou, la o altă activitate. Până la urmă chiar e foarte bine aici. Sunt câteva avantaje, iar noua şefa e o tipă cu mult mai faină decât fostul şef. În plus, pentru că ceea ce fac ei acolo necesită multă experienţă, mi-au dat sarcini extrem de simpluţe şi pe care le pot realiza fără să stric nimic. Ceea ce îmi convine. Dacă nu ar fi programul(de la 9-18, iar înainte era de la 8-17) şi distanţa mai mare faţă de casă, aş putea spune că e muuult mai bine aici!

Deci azi am avut parte de senzaţii şi sentimente variate. Am început ziua în frică şi am încheiat-o în împăcare şi linişte. Şi totul s-a întâmplat astfel pentru că ziua bună de dimineaţă începe cu o recunoaştere a ceea ce suntem: fiinţe minunate, capabile să comunice între ele la cel mai subtil nivel,  capabile să se joace şi să se autocunoască, bucurându-se fără temeri de tot ceea ce trăiesc, pentru că toate câte se întâmplă reprezintă doar o minunată ocazie pentru a mai afla ceva despre tine însuţi.