Ca orice tânăr ambiţios şi egotic, timp de mai bine de 15 ani am urmat drumul ascendent al carierei. Tocmai când ajunsesem în vârf şi egoul crescuse direct proporţional cu salariul, respectiv invers proporţional cu satisfacţia interioară şi starea de fericire, am pierdut tot. A urmat o perioada de doi ani în care universul mi-a făcut un mare bine şi m-a ţinut pe banca de rezerve, căci, în ciuda eforturilor de a găsi ceva asemănător de lucru, nu am reuşit şi am fost forţată de împrejurări să mă reorientez şi să descopăr aptitudini de care nici nu ştiam şi care fuseseră bine ascunse în umbra egoului.
În acelaşi context, am înţeles că orice muncă, dacă ţi-o
asumi, duce la perfecţiune şi poţi deveni foarte bun în ceea ce faci. Dar şi
că, oricât ai străluci în lumina reflectoarelor şi a recunoaşterii, atâta timp
cât eşti gol pe dinăuntru, nimic nu are valoare şi, mai devreme sau mai târziu,
totul se va nărui ca un castel de joc sub răsuflarea destinului.
Deci, în cei doi ani, am descoperit că pot face orice, că o
pot face foarte bine(numai să îmi propun acest lucru), că am o minte uşor de
disciplinat şi că, oricând, o pot lua de la capăt cu urcuşul pe panta carierei.
Dar nu îmi mai doream deloc acest lucru!
Am conştientizat faptul că tot ce conta şi rămânea la finalul
zilei era să îmi petrec timpul făcând ceva pentru mine, pentru sufletul meu,
pentru că doar astfel mă simţeam împăcată şi împlinită.
Curând am descoperit şi care sunt activităţile pentru care
am har şi care îmi aduc împlinire prin faptul că sunt de folos şi celor din
jur.
Interesant este modul în care lucrurile se înşiruie pe firul
vieţii şi cum, pe măsură ce eu însămi mă cunosc şi aflu ceea ce îmi doresc,
apar şi ocaziile necesare împlinirii dorinţei. A trecut mai bine de un an de
zile de când lucrez constant, asumat şi perseverent pe această cale şi am
observat că timpul care trece între gând şi realizarea lui este din ce în ce
mai scurt, lucrurile concretizându-se, uneori, aproape imediat. Iar aceasta
este o confirmare a faptului că acesta e drumul meu.
Un singur regret am: acela că, încă, mai este necesar să
aloc timp şi pentru un job care îmi aduce banii de care am nevoie pentru a-mi
asigura strictul necesar. Sunt în căutare de soluţii care să îmi permită să reduc cât
mai mult acest timp-job şi să îl direcţionez strict către ceea ce vreau cu adevărat
să fac.
Cu siguranţă nu am ajuns la maturitatea şi vibraţia necesare
că să tai orice legătură cu job-ul actual şi, asumat şi cu credinţă, să merg
doar pe drumul meu. Iar acest lucru mă face să mă întreb: de ce omul trebuie să
muncească pentru cele necesare unui trai minim, pentru cele necesare supravieţuirii?!
Mă uit la păsări – ele îşi pot pune cuibul oriune doresc şi
nimeni nu le cere bani pentru gâze şi polen. Nici pomul nu trebuie să plătească
pentru petecul de pământ în care îşi înfige rădăcinile, petec de unde el îşi va
lua apă şi mineralele de care are nevoie că să crească şi să fie pom.
Doar omul trebuie să plătească atât pentru locul unde să îşi
pună cuibul sau să îşi înfigă rădăcinile, cât şi pentru hrană. Şi nu e drept,
cu atât mai mult cu cât omul este singurul capabil să devină cocreator la lumea
înconjurătoare. De ce nu i se dau şi lui cele necesare unui trai normal ca să
îşi vadă de lucrarea lui?!
Da, cu siguranţă: omul nu ar trebui să muncească pentru
strictul necesar supravieturii pe care ar fi firesc să le primească implicit, asemeni
păsărilor sau plantelor, încă de la naştere, având astfel tot timpul necesar cunoaşterii şi
perfecţionării lui ca fiinţă sacră, creatoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu