Suflete pereche

Chiar şi în cele mai fericite momente ale ei, se simţea ca un pescăruş care planează cu o singură aripă. Incompletă, nesigură în bătaia vântului. 

Lângă el, însă, îi creştea şi a doua aripă. Lângă el simţea că totul devine posibil. Că nu mai există limitări, bariere. Devenea un vultur cu două aripi puternice, capabil de cele mai cutezătoare planări şi explorări înalte.

Odată, de mult, vorbiseră despre asta:

-Tu crezi în suflete pereche?

-Desigur! ... Îşi simt gândurile... Se atrag ca doi magneţi... Pot vorbi o zi întreagă, ca apoi să tacă nestingheriţi o altă zi întreagă... 

Aici s-a oprit. A privit-o prin ochelarii cu lentile groase. Fără alte cuvinte.

Se cunoşteau din liceu. Ea îl iubea de atunci. Însă el, pe vremea aceea, încă se juca pe malul mării cu tubermane. Dar o văzuse... Îi văzuse deschiderea aripilor şi potenţialul. Atunci sufletele lor doar s-au atins uşor, fără ca ei să se atingă. Un mic preludiu pentru ce urma să fie peste ani, când, amândoi, ar mai fi crescut puţin. 

În liceu realizaseră că pot comunica telepatic. Iar comunicarea aceea, după 20 de ani când s-au regăsit, a devenit rapid o conexiune puternică între ei. 

Acum, oriunde ar fi, unul e conectat cu celălalt.

-Te-am aşteptat pe plajă! Mă bărbierisem pentru tine... Vroiam să te bag niţel cu capul la fundul apei! Iar tu nu ai venit...

Dar ea fusese acolo. La numai doi paşi distanţă de el şi copiii lui. Le făcuse zeci de fotografii, urmărind cu inima la gură fiecare gest al lui. Era un tată minunat. Iar copiii orbitau în jurul lui ca două planete în jurul soarelui... 

L-a văzut scrutând zarea în căutarea ei. 

I-a surprins şi tristeţea împletită cu dezamăgire, căci ea nu apărea. 

I-a admirat postura dreaptă şi corpul solar, viril. 

A fost martor la toate jocurile dintre el şi copiii planetari.

-Am fost, dragul meu... chiar sub nasul tău. Am un aparat plin cu fotografii cu tine si copiii.

Vocea lui s-a înmuiat cu un abia simţit regret.

-Oh! Ai fost şi eu nu te-am văzut?!

-Da! Copiii tăi m-au remarcat. Vecinii de plajă m-au remarcat. Ba chiar au fost exasperaţi de câte fotografii, credeau ei, le-am făcut. De fapt, eu eram cu obiectivul doar pe tine şi... ţafandachi... Ca un paparatzi ce sunt... “M-a cunoscut o lume toată, tu nu m-ai cunoscut”...

-...Păi cum să te vadă soarele, dacă tu esti în inima lui?! Tu orbitezi o dată cu el, eşti întodeauna în inima şi căldura lui! Daia nu te-am văzut, fată...

-Nu-i bai! Mulţumesc oftalmologului care ţi-a făcut ochelarii ceia. Căci tare fain a fost să te văd aşa şi tu să nu mă vezi. O altă faţă a ta... Unde eşti acum?

-La Bucureşti!

-... Cum şi când ai ajuns acolo?! Că doar ieri erai aici...

-Distanţa e irelevantă între noi... 

Fata a realizat că faptul că îl ştia acum la câteva sute de km distanţă nu schimbase cu absolut nimic felul în care îl simţea – el încă era acolo, lângă ea, la doar o suflare.

-Da, ai dreptate... Distanţa dintre noi e irelevantă...