Ochi în ochi

Am fost la întâlnirea aceea ochi în ochi din piaţa Ovidiu. Dintâi i-am urmărit un pic de la distanţă şi am socializat cu doi puradei cărora am apucat de le-am făcut o poză(unul dintre ei explora absorbit talpa celuilalt de parcă îşi căuta sărutul pe care tocmai i-l dăduse), m-au dibuit şi s-au agăţat de mine ca scaiul de oaie: Tanti, acum să ne dai un leu, că ne-ai făcut poză, sau să ne iei ceva de mâncare de la chioşc.”

Pentru că nu aveam un leu, m-am îndreptat către chioşc cu puradelul cel mai mic legat de fusta mea. L-am întrebat ce vroia. “O pungă de cipsuri cu brânză, tanti!”

N-aveau d’astea la chioşc, aveau doar simple şi cu usturoi. L-am întrebat din care vrea. “Cu brânză, tanti!”
“N-are cu brânză, de care vrei: simple sau cu usturoi?”

“Cu brânză, tanti!”

Am cerut o punga de cipsuri simple, căci puradelul rămăsese ca pik-up-ul copilariei, blocat în “cu brânză, tanti” şi am pus o bacnotă de 50 de lei pe tejgea.

“N-am să vă dau rest” a zis vânzătorul, uşor amuzat de gestul meu. “De unde să am?! Nu vedeţi ce clienţi am pe aici?!”

Am plecat de la chioşc, tot cu puradelul scai. “Tanti, mai e un chişc mai sus…”

Asta ar fi însemnat să las baltă evenimentul pentru care erama colo ca să îi iau astuia mic o pungă sănătoasă de cipsuri. Asta n-aş fi făcut-o nici pentru fiimiu, în acel moment. Aşa că i-am zis că atunci când o să plec, o să îl iau cu mine, în sus pe stradă, şi îi cumpăr ceva de mâncare.

“E, mă mai cauţi tu pe mine, atunci… Nu mă mai cauţi, că ştiu eu!”

De niciunde a apărut şi puradelul cel mare care mi-a trântit o înjurătură frumoasă tare şi s-a răţoit ameninţător la mine. Eu eram prea preocupată cu fotografiatul ca să îi răspund, dar s-a iţit imediat un gardian care l-a îndepărtat. Cel mic, fraternizând cu al’ mare, mi-a trântit şi el o drăgălăşenie şi tare nefericit a fost când i-am şoptit de pe după camera foto “Acuma poţi să fii sigur că nu îţi mai cumpăr nimic când oi pleca de aici..”. Mi-a mai aruncat peste umăr, stropşindu-se la mine, un “Vezi?! Ştiam eu!” şi s-a îndepărtat.

Tocmai primeam invitaţia către zona amenajată pentru privitul ochi în ochi. Am ales o rogojină şi m-am pus turceşte pe ea, deocamdată singură, în aşteptarea unui partener de privit în ochi.

Dintâi a fost un băiat a cărui privire îmi tot scăpa. Era alunecos ca un peşte. Nu am reuşit să prind mai nimic de la el, şi nici el de la mine.

Apoi a fost o tipă apropiată de vârsta mea, care s-a aşezat cumva pe vine şi mă privea de sus. “Mă dor genunchii, de aceea stau aşa..”. După câteva secunde de privit, a început să îmi vorbească. “Tu cauţi ceva, eşti în căutări ca şi mine… Nu ştii ce vrei…”

Atunci s-a produs un declic în sufletul meu şi am înţeles care era vibraţia momentului. Dincolo de uimirea pe care cuvintele ei o creaseră în mine, am realizat că femeia din faţa mea vorbea, de fapt, cu ea însăşi. Aşa că am început şi eu să vorbesc. “Tu eşti conştientă de faptul că ceea ce spui este un mesaj pentru tine însăţi”? M-a privit mai atent, am sesizat cum uşor ochii ei se deschid de parcă atunci mă vedea cu adevărat, şi-a schimbat poziţia şi s-a aşezat cu fundul pe rogojină exact cum stăteam şi eu. Acum ochii noşti erau la acelaşi nivel. Apoi a murmurat “Da, aşa e…” şi a continuat prin a-mi spune povestea ei care semăna foarte mult cu a mea, cea de acum 20 de ani.

A treia persoană a fost un băiat în ai cărui ochi, pentru câteva secunde, m-am pierdut. Apoi m-am regăsit şi l-am întrebat “care e harul tău”? “Să îi fac pe ceilalţi să se simtă bine, pentru că eu mă concentrez doar asupra lucrurilor pozitive şi mă feresc să dau atenţie celor negative”. Lui i-am spus că nu există rău şi bine şi că tot ceea ce trăim e menit să ne ajute să creştem. La plecare i-am urat pe un ton vesel “Rise and shine!”

A urmat o fată de cel mult 18 ani. S-a aşezat la distanţă de mine. Iar asta m-a făcut să îi simt clar temerile. “De ce te temi”? Mi-a răspuns imediat “Nu mă tem de nimic”! Am continuat “Care e harul tău”? “Harul meu e să scriu”! Aici m-am blocat eu, căci m-am recunoscut atât de bine… Ea a simtit valul de simpatie care venea dinspre mine şi a continuat “Nu am mai spus nimănui, dar eu vreau să fiu scriitoare..”. De data asta am zâmbit şi i-am vorbit ca şi cum aş fi vorbit cu mine însămi “Dar eşti scriitoare”! Ea mi-a retezat-o “Nu, încă nu sunt… Dar voi deveni”! Eram nelămurită, aşa că am întrebat “Ce înseamnă să fii scriitoare”? Răspunsul a fost “Să scrii lucruri care ajung la sufletul celorlalţi..”. Era exact răspunsul de care aveam nevoie.

Apoi a urmat o fată ca un clopoţel. Cu ochii plini de veselie. Râdea şi îşi ascundea râsetul în căuşul palmei. I-am spus că e minunată exact aşa cum e şi am întrebat-o dacă nu vrea un pisoi. Nu ştiu de ce mi-a venit să zic asta. A început din nou să râdă şi mi-a zis că are deja 3 pisoi acasă. Am luat-o în braţe şi i-am şoptit: “indiferent de ce ţi-ar spune vreodată cei din jur, să ştii că ceea ce ai acum, veselia şi curăţenia asta, sunt harul tău. Să nu le pierzi niciodată..”. Acesta era, din nou, un mesaj pentru mine însămi.

Şi încă o fată. După primele secunde am simţit un val de tristeţe care îi umbreşte ochii şi am întrebat-o “De ce eşti tristă”? “Dar nu sunt”! Apoi a continuat interesată “Vă pricepeţi la psihologia tristeţii, că eu vreau să urmez psihologia comportamentală în Australia şi m-aş bucura să întâlnesc pe cineva care se pricepe la asta… Şi da, sunt tristă, pentru că aseară s-a întâmplat ceva neplăcut şi nu pot face nimic ca să îndrept lucrurile. Sunt semne pe faţa mea, semne de tristeţe? Cum de v-ati dat seama”? I-am răspuns “Nu, nu ştiu psihologie… Am văzut în ochii tăi tristeţe… A fost doar empatie”. Discuţia a continuat exact ca şi cum aş fi vorbit cu Simba. Fata mi-a povestit ce se întâmplase: cu o seară în urmă ridicase tonul la mama ei care o acuza de ceva ce nu făcuse, apoi îşi ceruse scuze într-un SMS, dar mama nu îi dăduse niciun semn, fiind încă supărată. I-am spus exact ce i-aş fi spus şi lui Simba “Suntem responsabili doar pentru fericirea personală… Dacă celălalt alege să fie nefericit, e problema lui..”. La plecare i-am mai zis că unii dintre noi şi-ar dori să aibe o mamă şi nu o au… şi că e un răsfăţ faptul că ea o are şi ridică tonul la ea… M-a privit mai bine… Eu am continuat “Important e să ţii minte lecţia şi, data viitoare când îţi mai vine să reacţionezi astfel, adu-ţi aminte ce ţi-am spus acum – ai o mamă care te iubeşte, chiar dacă nu ştie ea întotdeauna cum să te ia… Încearcă să dezamorsezi totul cu o glumă şi nu mai ţipa la ea, căci, vezi şi tu că nu te simţi bine după aceea”. Fata a murmurat “Da, aşa e… “

M-am ridicat cu greutate de pe rogojină – îngheţasem bocnă şi îmi amorţise un picior – şi, şonticăind pe drumul meu, am pornit-o către cursul de fotografie la care întârziasem deja 30 de minute.