Amantul şi lecţia iubirii cu palma deschisă

Căsnicia mea era nefericită şi îmi îndreptasem întreaga atenţie asupra copilului Pe el, amantul, l-am cunoscut pe vremea când căsnicia mea şchiopăta zdravăn, iar eu devenisem o femeie plină de refulări şi frustrări. De orice natură. Căci nu mă simţeam bine pe niciun plan.

Şi, ceea ce era cel mai grav, apăruse tendinţa, perfect justificată de o atentă analiză psihologică, de a-mi îndrepta întreaga atenţie asupra copilului, care devenise centrul universului meu.

Din fericire m-am trezit la timp ca să realizez că, dacă voi continua pe linia aceea, voi ajunge să îmi schilodesc sufleteşte propriul copil. A fost un moment în care am înţeles că e timpul să îmi văd de propria viaţă şi să las copilul să o trăiască pe a lui.

Nu aveam prieteni, nu aveam un job care să mă solicite prea mult, nu simţeam că am un soţ lângă mine, cu copilul nu prea mă mai înţelegeam(deja se simţea sufocat de prea multa atenţie pe care i-o acordam şi crease bariere între noi)... Eram depresivă, nemotivată, irascibilă şi în derivă...

Mi-am propus să încep prin a-mi face prieteni, aşa că am accesat internetul şi canalele de socializare disponibile atunci.

Mărturisesc că totul a fost fascinant pentru mine, încă din primele clipe, pentru că am descoperit zeci de oameni care doreau să socializeze. Era pur şi simplu năucitor... După mai multe luni de socializare care s-a rezumat doar la discuţii mai mult sau mai puţin vinovate, am fost abordată de el, un tip misterios, care, fără prea multe introduceri a cutezat şi mi-a cerut şi numărul de telefon.

Au urmat un telefon, o întâlnire şi o relaţie de 9 ani Ne-am simţit atraşi  unul de celălalt, încă din prima clipă. Ceea ce, pe mine m-a speriat şi m-a făcut să bat în retragere pentru o perioadă, căci nu doream complicaţii, ci doar să evadez dintr-un marasm în care nu mă mai regăseam.

El a intuit foarte bine starea în care mă aflam şi a avut infinită răbdare. Mi-a acordat tot timpul necesar pentru a mă deschide şi a-l accepta deplin în viaţa mea.

A fost un prieten minunat pe care mă puteam baza la orice oră, şi, pe nesimţite, a devenit bărbatul lângă care mi-am reaminitit că sunt o femeie frumoasă, tandră, dornică să iubească. În plus, eram şi iubită.

A urmat o relaţie minunată, intensă, împărtăşită de ambele părţi şi, totodată, interzisă de oprobiul public, care s-a desfăşurat nestingherită şi exact ca în filmele romantice(pe care, până atunci le considerasem siropoase şi ireale) timp de 9 luni, moment în care soţul meu a revenit în ţară, după un voiaj de un an de zile. Revenirea lui a fost ca un duş cu apă rece. Cu multă gheaţă. Căci amândoi, îndrăgostiţii, am căzut din paradis...

Eu am devenit femeia care iubea doi bărbaţi în acelaşi timp şi care ajunsese să îi mintă pe amândoi... Nu mă mai simţeam bine în niciuna dintre relaţii. După o săptămână de subterfugii şi clipe furate, am decis să îi spun soţului meu ce se întâmplă şi să îi cer ajutorul pentru a depăşi, cumva, împreună, acest moment şi a ne reface căsătoria care se stricase cu mult timp înainte. Reacţia lui deja o ştiţi(vezi http://www.101stiri.ro/casnicia-amantul-si-divortul )

Acum voi vorbi despre celălalt bărbat, amantul El s-a schimbat... A devenit gelos pe soţul meu... Deşi ştiuse de la bun început că sunt măritată, acum, pus faţă în faţă cu revenirea soţului, devenise un iubit gelos, suspicios, înnegurat, plin de temeri şi reproşuri, mai mult sau mai puţin justificate...

Laptele şi mierea de la început dispăruseră cu desăvârşire...

Am decis să îl îndepărtez şi am făcut acest lucru într-un mod dur şi fără drept de apel, fiind sigură că, după o vreme, ne voi uita reciproc. Nu a fost deloc aşa cum credeam, căci eram mult mai puternic conectaţi decât ştiam, iar căsnicia mea nu a luat-o în direcţia dorită, dimpotrivă...

După 4 luni am decis să divorţez şi am reluat relaţia cu amantul.

Deşi bucuria revederii a fost mare, relaţia noastră nu a mai fost ca la început... Căci el, amantul, nu a putut trece niciodată peste faptul că îl înşelasem cu soţul...

Au urmat 8 ani în care relaţia a oscilat între momente minunate, în care, parcă, regăseam iubirea şi încrederea de la început, şi momente în care demonii geloziei ieşeau la lumină. Suspiciunile lui, deloc justificate, mă epuizaseră psihic.

El, încet, s-a schimbat... A devenit din ce în ce mai închis şi mai necomunicativ...

Retrăiam experienţa pe care, deja, o avusesem cu soţul meu. Un semn clar că problema era în mine şi nu în partener. Era problema mea şi o adusesem cu mine în noua relaţie. Desigur, din exterior, lucrurile păreau altfel, dar eu, în sinea mea ştiam: eu eram cea care genera această suspiciune. Unul din noi trebuia să îl elibereze, cumva, pe celălalt, lucru deloc uşor, pentru că eram puternic dependenţi unul de altul... De câte ori unul dintre noi făcea acest pas, celuilalt, inevitabil, i se întâmpla ceva neplăcut şi căuta imediat sprijinul partenerului părăsit...

Au fost 2 ani în care am tot jucat, fără nicio finalitate, jocul acesta al despărţirii.

Până la urmă el a întâlnit-o pe ea, fata aceea care avea nevoie de el şi care justifica necesitatea să punem punct relaţiei noastre. Eu deja eram în acel moment o femeie independentă, aveam un job în care făcusem primii paşi către treptele superioare de carieră şi primeam un salariu de invidiat, îmi redobândisem feminitatea şi încrederea în mine însămi. Rolul lui se încheiase. El, însă, avea nevoie, în continuare, de o femeie pe care să o ajute să se redescopere.

Atunci am realizat că, fără să ştie, el avea toate aptitudinile şi calităţile unui ...”recuperator de femei pierdute...” Laptele şi mierea de care mă bucurasem la începutul relaţiei noastre(pe vremea când eram o femeie plină de frustrări şi temeri), acum erau dăruite ei, noii femei plină de temeri şi suferinţe.

Un recuperator şi vindecător de femei nefericite... Un martor plin de iubire pentru femeile slabe şi care aveau nevoie de un umăr pe care să plângă.

Despărţirea a fost dureroasă dar a rămas lecţia iubirii cu palma deschisă Au fost necesare 4 luni pentru a depăşi durerea pe care o resimţeam la nivel fizic ori de câte ori îmi aminteam de el. A fost o suferinţă lungă, surdă, nefirească, de care nu îmi voi bate joc niciodată, pentru că, datorită ei, am înţeles că iubirea adevărată e cea cu palma deschisă, în care îl poţi lăsa oricând pe celălalt să plece pentru a-şi înfăptui menirea, oricare ar fi aceea.

Deloc întâmplător, după această lecţie, am primit exact partenerul de care aveam nevoie ca să consolidez cunoaşterea iubirii fără aşteptări, fără obiect, fără planuri, fără miză. Iubirea aceea în care, oricând, te poţi lipsi de celălalt.

Şi am aflat că la baza ei stă iubirea de sine.

A urmat o relaţie care continuă şi azi, relaţie în care, zilnic, exersez independenţa şi iubirea de sine. E o relaţie liberă, deschisă, în care niciunul nu e responsabil de fericirea sau nefericirea celuilalt.

Şi chiar dacă fericirea vine din surse diferite care rareori se suprapun pe interese comune, ne respectăm reciproc şi ne susţinem şi încurajăm în ceea ce dorim să facem, niciunul nefiind condiţionat de dispoziţia sau indispoziţia partenerului.

Este o relaţie în care, oricare dintre noi îi poate spune celuilalt: “Eşti liber să faci ce vrei, pentru că te iubesc suficient de mult încât să mă pot lipsi de tine.”