Suferim până ne cunoaştem

Mă port pe mine însămi, scânteie de divinitate, ascunsă sub zeci de straturi de uitare.

Cu fiecare experienţă trăită şi fiecare anotimp prin care trec, mă apropii mai mult de ceea ce sunt. Dau jos din straturi.

Mă curăţ de dorinţe, de pretenţii, de aşteptări. De programe adânc instalate în biosul meu. Unele din dragoste de către părinţi, altele din frică, chiar de mine însămi. Programe care şi-au avut sensul într-un anumit moment. Acum depăşite.

Mă simplific. Şi, cu fiecare strat dat jos, mă simt mai bine. Eu cu mine însămi. Căci asta e tot ce contează – să ajungi la tine, tu cel dintâi, să te simţi, să te cunoşti, să te atingi, să te recunoşti, să ţi te arăţi în toată frumuseţea şi iubirea care eşti!

Da, ăsta e drumul! Ᾰsta e rostul vieţii, al tuturor experienţelor pe care le avem – să ajungem la iubirea din noi! Să ne împăcăm cu noi înşine.

Restul e doar un joc de forme. De noi create. Roluri, tragedii, comedii, fericiri pe care noi înşine le scriem! Doar, doar ne vom provoca un atac de sinceritate! O revelaţie! O conştientizare deplină! Un scurtcircuit care să ne conecteze cu divinitatea din noi!

Dar numai prin iubire se poate întâmpla asta. Şi e vorba de iubirea din interior. E iubirea ta, cea pe care o porţi în tine, sămânţă, conştiinţă divină. Eşti tu!

Cunoaşte-te pe tine însuţi…

Cunoaşterea aceasta nu e mentală… E de fapt o atingere a cunoaşterii, iar cunoşterea se poate realiza doar prin revelaţii. E o deschidere a inimii. O trecere pe o vibraţie mai înaltă.

Da, trecem prin evenimente care ne fac să suferim. Ne rănesc. Exist tendinţa de a ne închide în noi înşine. Ca o scoică. Credem noi că astfel nu vom mai suferi.

Dar nu asta e drumul… Dacă suferi, deschide-te şi mai mult! Lasă-te cauterizat! Expune-te schimbării care începe, întotdeauna, cu suferinţă!

Şi mai e ceva! Suferinţa aceasta este o aparenţă! Pentru că nu noi suferim! Ci egoul nostru! Personalitatea aceea învăluită în straturi, îndelung programată, îndelung învăţată, îndelung mentalizată şi ridicată la rang de onoare, demnitate, fidelitate, patriotism… Toate acestea sunt doar faţete ale egoului. El are nevoie de etichete! Nu noi înşine! Noi… suntem şi atât!

Deci, egoul este cel care suferă! Lui îi este călcată mândria în picioare! El este cel rănit! Pentru că el este cel care mentalizează şi judecă!

Partea frumoasă, incredibilă, eliberatoare, se întâmplă atunci când conştientizăm toate aceste subtilităţi! Când înţelegem că nu noi suferim, ci ceea ce am fost programaţi să credem că suntem – un rol, o proiecţie mentală, o formă care există doar atât cât este nevoie, atât cât ţine jocul!

Da! Nu noi suferim, ci proiecţia noastră mentală! E actorul de pe scenă! Acela e doar un rol! Acolo nu sunt eu!

E, şi când atingi această cunoaştere, suferinţa dispare!

Suferim atâta timp cât suntem prinşi în rol. Prinşi în povestea creată de noi înşine! Suferinţa e un semn de alarmă că acolo ai rămas agăţat în propria ta gândire! Nu fugi de ea! Ia-o în palme şi caută să o înţelegi! Odată ce ai înţeles-o te vei desprinde din acel rol şi suferinţa dispare…

Cunoşterea completă îţi va aduce linişte deplină şi lipsa totală a suferinţei. Abia atunci devii iubirea care eşti şi viaţa devine o binecuvântare, pentru tine însuţi şi pentru toţi cei din jur, pentru că luminezi locul pe unde treci…