Ştiţi ceva?
Am obosit să fiu
român… Dac, cum îmi plăcea să o spun… Cu mândrie de opincar…
Da, e trist… Dar adevărat!
De când am terminat facultatea am devenit un căutător de job…
Acum, că fiimiu a decis să abandoneze facultatea şi să îşi
caute de lucru, sunt un dublu căutător de job!
Şi da! Am obosit! Dacă pentru mine, om cu facultate şi cu
ceva experienţă în câmpul muncii, e greu să găsesc un job rezonabil, pentru el
e… de domeniul fantasticului!
La primul lui interviu l-au întrebat de experienţă şi apoi
l-au rugat să îi convingă să îl angajeze!
“Ia zi, de ce te-am angaja noi pe tine?! Experienţă nu ai şi
nici nu ştii sa faci nimic”!
A răspuns şi el, ca un copil isteţ şi onest ce e: “Poi,
vreau să învăţ. Daţi-mi o şansă să arăt ce pot face.”
Stau eu strâmb acum, mai iau nişte antidepresive şi mă
întreb drept: cum poate căpăta un tânăr experienţă dacă, fără experienţă, nu îl
angajează nimeni?!
Ştiţi ceva – cât am fost doar eu în ecuaţia aceasta, mi s-a
părut amuzant şi motivant să fiu român. Nu conta cât e de greu! Îmi plăceau
provocările! Cu cât mai greu, cu atât mai bine!
Ce dacă lucram câte 16 pe zi ca să am un venit rezonabil?!
Ce dacă ajungeam frântă acasă şi dimineaţa nici nu mai ştiam
în ce zi a săptămânii sunt?!
Ce dacă?! Eu sunt român şi îmi iubesc ţara! Nu plec! Rămân aici
să lupt pe baricade! Să mă schimb pe mine însămi, dacă nu pot schimba sistemul!
Să devin un om mai bun şi să radiez energie pozitivă în jurul meu, energie
transformatoare!
Acum că e şi fiimiu aici… sincer… începe să usture…
Povestea asta cu schimbarea e minunată dacă eşti singur…
Dacă nu ai un copil cu un potenţial enorm, dar căruia nu i se oferă nicio şansă
ca să şi-l valorifice…
Dacă îl ai, începe să te cam doară de schimbare… undeva
adânc… Şi durerea asta o simţi înfiptă drept în… suflet… deloc comod şi
motivant…
Da, am ajuns la concluzia că nu li se oferă nicio şansă
tinerilor în ţara asta…
Şi asta m-a obosit teribil…
Muncesc în România, ţara
mea, de mai bine de 17 ani… mult… şi nu am simţit oboseala. Dar, după 2
luni de căutat job pentru un tânăr fără experienţă, fără studii superioare şi
fără permis auto, am obosit… Am înţepenit… M-am trezit prinsă în neputinţă şi…
resemnare…
Cam târziu – vor spune
prietenii cu care m-am tot contrazis pe acest subiect. Şi care plănuiesc, încă
din primele zile de viaţă, viitorul copiilor lor! La ei totul e bine gândit
încă de la grădiniţă astfel încât ei, copiii, după liceu, să îşi găsească uşor
un loc la o universitate străină şi apoi un loc de muncă afară.
Da, eu şi idealismul meu! Feroce! Dus până în pânzele albe!
Da, dragii mei, am obosit să fiu român… Am obosit să fiu
idealistă într-o ţară care nu oferă nimic, dar NIMIC, copiilor pe care i-am
crescut aici. Unii dintre noi muncind din greu…
Am obosit…
Să nu vă mire dacă voi pleca să lucrez afară, la o fabrică
de jeleuri…
Abandonez lupta… Las în urmă orice speranţă, orice idealism,
orice credinţă că va fi bine… Vreodată…
Tânjesc după o gură de aer, o gură de normalitate, o
perspectivă cât de mică că cei 30 de mil necesari pentru a monta un amârât de
foc de la Congaz nu ar da peste cap bugetul familiel pentru un an de zile…
Da, am obosit… Mă simt ca un alergător în cerc. În cerc
vicios…
Vreau să cobor din caruselul ăsta! La prima!
Şi plâng când scriu asta…
În ciuda antidepresivelor…
În ciuda dacilor…
În ciuda firii care se destramă…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu