Am ales să te uit în viaţa asta...

Cu tine am atins linia aceea unde cerul se uneşte cu pământul.

Iar de aici încolo nu mai e nimic…

La linia aceea m-am dizolvat.

M-am disipat… Atom după atom…

Am rămas spaţiu gol…

Cu tine am atins extazul şi nebunia în acelaşi timp.

Iar de aici încolo, din nou, nu mai e nimic…

Sunt două trăiri care te ard… Te topesc…

Te transformă în…

Linişte de mormânt.

Cu tine am trăit visul şi coşmarul simultan.

În iubirea cea mai curată am simtit durerea cea mai grea.

Aceea a morţii de care nu îţi păsa.

Moartea în care mă trăgeai continuu, acoperindu-mă cu pământ,

Pentru ca apoi să mă arunci brusc în cer şi să mă prinzi pe o aripă.

Iubindu-te pe tine am iubit simultan un înger şi un demon.

Mereu luptându-se pentru tine. În tine. În jurul tău.

Obosită de această luptă, am ales să iubesc doar îngerul,

Iar demonul a început să muşte din aripile albe…

S-a revoltat şi a trâmbiţat – Dacă ne iubeşti, ne iei pe amândoi! Nu poţi lua doar unul dintre noi!

Iubindu-te pe tine, cel dincolo de tot ce ştii,

Am ales să te uit în viaţa asta.

Doar aşa demonul tău s-ar mai putea opri din a-ţi decima îngerul alb…

Căci nu îi pot alege pe amândoi…

Iar demonul e cu mult mai puternic şi eu nu-l pot iubi…