Poveste din tren

 Am lăsat pisoii acasă si am plecat în căutarea muntelui. Sunt pe drum. Scriu din tren. Undeva între Sighişoara şi Dumbrăveni.

Două berze. Desigur, nu reuşesc să le prind în foto. O cafea. O carte bună. Acum muzică în căşti.

Dacă în trenul de la Constanţa la Bucureşti am făcut saună, acum suntem înfofoliţi cu tot ce am găsit prin bagaje. Ne-a uitat naşul cu frigul dat la maxim…

Am avut parte de o interacţiune haioasă. Povestea a început imediat după ce s-a golit compartimentul – cred că eram prin Predeal.

O femeie micuţă, slabă, încercănată, cu privirea fixă, m-a întrebat dacă e liber locul de lângă mine.

O privesc mirată şi încurcată… În compartiment mai erau multe alte locuri libere, chiar separeuri goale. Ei i se căşunase taman pe locul de lângă mine!

E momentul să completez că aşteptasem cu nerăbdare să coboare cei 4 copii care stătuseră până atunci fix lângă mine. Copiii ok. Mămicile un pic isterice. Îmi era foame şi vroiam să mânanc liniştită restul de meniu de la Mc’Donalds, să mă relaxez şi să îmi întind picioarele. Acum era loc berechet!

Revin la femeia de mai devreme.

Deci, mi se părea ciudat că dintre toate locurile libere din vagonul de tren ea alesese exact locul de lângă mine. Dar, în fine, eu am plătit doar un loc. Îi răspund că da, este liber. Ea îmi dă replica printre dinţi, absentă:

-Bine, că o să vin cu copiii.

Fără să vreau şi fără să ştiu ce va urma, îmi scapă un “Shit!”

Ea mă priveşte acum interesată.

-Aţi spus ceva?!

-… Da…

-Ce?

-…Că… mă bucur că aduceţi copiii…

-Aşa mi s-a părut şi mie.

Şi pleacă.

Observ două rânduri în spatele meu un separeu gol şi îmi propun să mă mut acolo până nu se întoarce tipa aceea gen Morticia.

Dar era stupid! Să îmi părăsesc locul, mutându-mă în alt separeu liber, ca să îi las ei şi copiilor spaţiu!!!

-Poate nu a observat că mai sunt locuri disponibile…

Aşa că rămân pe loc şi îmi scot meniul. Mâncam cu poftă privind pe geam. Nici nu am băgat de seamă când tipa s-a întors cu cei doi copii. Eram cu gura plină când ea îi monta pe scaunele din faţa mea. Copii – din acelaşi aluat ca şi mama – se holbau la mine cu ochii lungi, traşi, încercănaţi. Eu taman muşcam din hamburgherul rece – ultimul dumicat. Ei mă priceau fix, parcă numărând de câte ori mestec.

Ca să fie clar – erau foarte bine îmbrăcaţi! Deci nu e vorba nicidecum de un caz din acela cu o mamă amărâtă cu doi copii flămânzi după ea! Erau doi copii îmbrăcaţi ultimul răcnet cu câte o jucarie spin antistres în mână!

Tipa tocmai se instala lângă mine, când am o zvâcnire, mă ridic cu gura plină, îmi iau sucul şi cartofii prăjiţi de pe masă şi îi dau de înţeles că vreau să ies. Reuşesc să înghit şi să spun:

-Haideţi că mă mut eu…

Aşa că m-am mutat într-un alt separeu liber cu 4 locuri – pe care ar fi putut să îl ocupe ei… evitând astfel toată situaţia bizară.

Călătoria continuă. Tipa a trecut pe lângă mine spre WC. O privesc prietenos. Mă aşteptam să schiţeze un zămbet, un semn de mulţumesc. Nu a fost nimic.

Copiii au fost cuminţi vreo oră. Apoi s-au dezlănţuit. Mai bine de 2 ore au alergat prin compartimentul vagon. Se fugăreau. A fost amuzant. I-am şi prins în câteva ipostaze, cu timp de expunere mare – sfârleze în alergare pe un fundal static.

Apoi au început să ţipe. Apoi să urle. În timpul ăsta mama lor, Morticia, nu părea să observe nimic. Ba chiar începuse să vorbească la telefon. Foarte relaxată. Nu o deranjau ţipetele câtuşi de puţin!

La un răgnet din rărunchi al fetiţei – pe care acum ştiam că o cheama Felicia şi avea în jur de 5 ani – am trântit cartea pe masă, disperată şi, brusc, mi-a venit o idee.

-Iau aparatul foto şi îi spun că o să o filmez şi o să arăt celorlalte prinţese cum se comportă.

Tocmai trecea în fugă pe culoar prin dreptul meu, când m-a interpus în calea ei. S-a oprit o clipă şi a dat să fugă mai departe.

Aici am greşit! Am avut pornirea firească să o prin de braţ – dar uşor, nu am smucit-o – în încercarea de a o opri să îi spun povestea cu filmatul şi prinţesele.

Pac! Morticia închisese telefonul şi era călare pe mine ca un vultur. Da, avea dreptate – pusesem mana pe copilul ei!

Foarte agresivă. Dar, ciudat, şi foarte absentă. Uşor copleşită şi uimită de ceea ce se întâmpla am încercat să bângui ceva – cum că deranjează şi că vroiam să o ajut să îi spun că o filmez şi…

Când a auzit de filmat, Morticia a devenit şi mai vehementă. Repet – tot absentă. Da, un om poate fi agresiv, vehement şi absent simultan! Joacă prost un rol, dar îl joacă!

Că va chema poliţia că îi filmez copii, că de îndată ce ajungem în gară la Sighişoara să vezi ce păţesc eu…

Mda… Eram ca un pisoi pus la colţ…

Din spate aud vocea unui călător care, indignat, a intervenit, sărind în apărarea mea.

-Cucoana, potoleşte-ţi copiii că deranjează… Poi ce?! Am plătit o grămadă de bani pe bilet ca să merg în urlete şi ţipete?! Aşa e când e democraţie! Fiecare face ce vrea!

În fine… Tipa şi-a luat copiii şi a plecat. Se potoliseră. Intervenţia mea avusese efectul dorit. Acum era linişte.

După vreo două minute Morticia revine ca o umbră deasupra mea.

-Să îmi arătaţi ce aţi filmat cu copiii.

-Nu vă arăt nimic.

-Dacă nu îmi arătaţi chem poliţia.

-Faceţi ce credeţi.

Şi mi-am văzut de citit. Ea încă era deasupra mea ameninţând. Nu o mai auzeam. Îmi dădusem seama că nu aveam cu cine să vorbesc. Îmi luasem lecţia – să nu pui niciodată mâna pe un copil străin! Chiar dacă ai intenţii bune.

A mai turui aşa o vreme. A dat să plece. S-a întors cât să îmi arunce, rece, peste umăr:

-Se vede că nu aveţi copii şi că nu vă plac copiii!

Aici doar am zâmbit. Nu am simţit nevoia să îi spun nimic despre mine.

Am realizat că cei doi copii aveau o singură problemă – o mamă care nu are nicio treabă cu ei. O mamă paralelă prin viaţa lor.

Acuma şed eu bine cu cafeaua asta în mână si mă întreb dacă o fi fost unguroaică – că cică astea sunt aşa rele. Da, dar astea sunt grase şi roşii în obraji.

Să mă duc să o întreb?