Am citit un articol. O tipă, care recunoştea că are o viaţă
bună şi fără motive de tristeţe, cocheta cu tristeţea… Îşi dorea să o simtă, să
i se abandoneze într-o zi ploioasă în care nu o putea vedea nimeni.
Hm… Asta m-a pus pe gânduri – sunt oameni care chiar nu simt
tristeţea?! Trebuie să şi-o impună?! Pentru ei e un exerciţiu de voinţă
intrarea în tristeţe?!
Înseamnă că sunt defectă complet…
De mai bine de 5 luni nu mai ştiu altă stare… Singurele
momente plăcute care mă apropie de linişte şi împăcare sunt cele petrecute în
natură. Dacă se poate, cât mai sus pe un varf de munte…
Restul, fiecare clipă, fiecare gură de aer, fiecare cuvânt
sau necuvânt… toate sunt marcate de tristeţe.
Chiar şi clipele acelea mărunte de pace par a fi marcate de
tristeţe… Pentru că ştiu că sunt trecătoare…
Că el nu mai bea… şi
că mi-am regăsit locul, acolo, pe umărul lui stâng, în curbura de sub omoplat…
Moment sublim… pentru o secundă… Pentru că mintea şi sufletul meu încă îsi
amintesc…
Poate că mi-ar trebui o splălare de creier…
Să uit tot!
Să iau viaţa de la început.
Să uit cine cred că sunt… Să mă uit pe mine undeva într-o
nişă temporală paralelă.
Să fac un salt! Să schimb linia, trenul, drumul.
Simt în mine o inimă vie. Uneori am pornirea de a o smulge
din piept. Să o dau. Cuiva care ar ştii cum să o folosească.
Buruieni, dezordine, mizerie… În fiecare zi mă lovesc de ele…
Sunt un iris năpădit de buruieni… Oare ce mă mai ţine în viaţă?! Şi de ce?!
Poate că undeva e ceva şi pentru mine. Ceva de făcut în
viaţa asta…
Am început multe roluri. În toate finalul a fost un eşec.
Cumva l-am atras. L-am confecţionat.
Spiritul se întăreşte în suferinţă. Dar am atisn limita
maximă. Am nevoie de o pauză. De un nou început.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu