La 11 ani copilul ăsta făcea mâncare, curăţenie şi avea
grijă şi de fratele mai mic.
Toţi bănuţii pe care îi primea de la bunici sau de
la alte rude îi dădea în casă.
Copilul nu a avut nevoie de meditaţii nici pentru treptele
de la liceu şi nici pentru admiterea la facultate. A fost student bursier şi a
cerut bani familiei o singură dată - pentru o pereche de cizme.
Deşi rebel, deşi chiulangiu, deşi libertin, cumva, până la
urmă ceda şi se devenea obedient. Făcea ceea ce era de făcut cot la cot cu
oamenii mari. Responsabil. Dedicat. Asumat.
Am rămas copil. Aş vrea să găsesc timp şi loc să mă joc. Să
recuperez.
Dar nu mai am energia… Sunt un copil – om mare. Obosit şi depresiv…
Prea mult timp am fost serios…
Prea mult timp am dat fără să cer. Mi se părea ruşinos să solicit. Să cer. Să mă fac
auzită.
Atât de mult timp, încât vocea mea s-a stins. De multe ori
nici nu sunt auzită. Mă aud doar eu…
Atât de mult timp încât nici eu nu mă mai iau în serios când
cer ceva. O fac timid. Ezitant. Fără convingere. “Dacă se poate”... “Dacă nu e prea complicat”… “Dacă nu îţi mai trebuie”…
Vreau ca asta să se schimbe!
Vreau să fiu auzită!
Şi vreau să recuperez copilăria risipită!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu