Dincolo de fustiţa iconarului

Pe Nicu Cociorva l-am întâlnit în Piaţa Ovidiu la târgul de artă şi antichităţi. Era prezent acolo cu cei 13 sfinţi în straie româneşti, pe care doar îi expunea, fără nicio intenţie de vânzare.

Icoanele, realizate din bucăţi de marame, ii, catrinţe, pături şi cuverturi – toate descoperite de Nicu Cociorva în podul casei bunicii şi a mamei – sunt, cu siguranţă, unice şi inedite.

Doamna Mirela Dogaru, organizatoarea târgului, a povestit cu lacrimi în ochi despre bucuria pe care o simte când vede exponatele domnului Nicu Cociorva la târgul din Piaţa Ovidiu, a cărui prezenţă era piesa de rezistenţă a evenimentului.

Mărturisesc că, de la început, am avut sentimente contradictorii în ce priveşte icoanele. Erau, cu siguranţă, extrem de interesante, pline de simboluri, unele ascunse de artist fie sub o “fustiţă”, fie sub o margine de material. Ca un puzzle. Artistul mi-a vorbit pe îndelete despre fiecare, aşa că puzzle-ul fusese descifrat. Dar, totuşi, ceva lipsea...

Încă nu mă hotărâsem dacă să le privesc ca pe nişte reprezentări ieşite din tipar ale unor sfinţi, sau ca pe simple puzzle-uri, rodul creator al unui inginer care căutase moduri de exprimare pentru diverse simboluri, şi reuşise să le transpună în 13 icoane a 13 sfinţi, dar care nu aveau nimic celest...

Icoanele pe care le priveam îmi generau o puternică senzaţie de... trăiri amestecate, controversate, contradictorii...

Erau kitsch sau blasfemie? Sau ambele? Sau, pur şi simplu, erau opere de artă pe care mintea mea, novice, nu le putea cuprinde.

A mai fost şi incidentul acela tragicomic, în care o fată, trecând neatent pe acolo, s-a agăţat în sfoara care lega şirul de panoplii de o piatră-contragreutate, şi a dărâmat întreaga expoziţie de sfinţi. Priveam preţioasele exponate cum cad unul după altul, ca într-un domino dirijat de o mână nevăzută, şi mă întrebam care e mesajul.
Chiar el, Nicu Cociorva, gândea la fel, căci, siderat de imaginea năruirii şirului de panoplii, şi deloc supărat, i-a spus făptaşei: “Fată dragă, ce ai avut cu mine de mi-ai făcut asta? Cu ce am păcătuit?”

În mine se născuse o curiozitate bizară, contradictorie. Era admiraţie, pentru felul  absolut epic în care artistul reacţionase la eveniment, împletită cu o uşoară stare de iritare, căci gândul  că pierd timpul acolo nu îmi dădea pace. Totuşi, din raţiuni necunoscute, am ales să mai rămân o vreme prin zonă.

Destul de curând, Nicu Cociorva a renunţat la câteva din măştile-icoane purtate şi am putut afla câteceva despre el. Era un om plin de dorinţe amestecate. De nesiguranţă şi controverse. Trist şi fericit în acelaşi timp. Un om care, asemeni unui adolescent egotic, avea nevoie să fie în centrul atenţiei cu orice preţ.

Am plecat de la acea întâlnire obosită şi uşor agasată. Ar fi trebuit să revin a doua zi pentru a mai realiza câteva fotografii pentru un material care urma să apară, dar nu am găsit resursele necesare să îl întâlnesc, din nou, pe micul adolescent artist iconar.

A treia zi, însă, devenise imperios necesar să revin în piaţă pentru acele fotografii. Nicu Cociorva era acolo, lângă icoanele pe care le expusese din nou, iar de data aceasta panopliile erau temeinic înşurubate. Am realizat fotografiile dorite şi apoi am acceptat propunerea de a ne retrage pe o terasă, la umbră, căci era deja miezul zilei şi soare ardea puternic. Vroiam să îl rog să mai comenteze un pic incidentul din seara prăbuşirii în serie.

De îndată ce am închis reportofonul, căci finalizasem micul interviu, Nicu Cociorva şi-a mai dezvăluit un pic din adevărata fire adolescentină. De data aceasta, şi deloc justificat de atitudinea mea protocolară, domnul Nicu nu s-a sfiit să sară calul. În secunda următoare am citit pe faţa lui o uşoară jenă pentru propria lui îndrăzneală, aşa că i-am oferit formula magică: “cine sare calul, îl poate sări şi înapoi, ca şi cum nimic nu s-a întâmplat!”.Teribil i-a plăcut acestă expresie, din care şi-a făcut o scuză bună pentru următoarele îndrăzneli. “Ups, iar am sărit calul! Dar, acuma ştiu, îl sar înapoi!”

Am plecat şi de la această întâlnire cu un gust amar. M-am gândit că soarele şi berea nefiltrată pot fi motive suficiente pentru circumstanţele atenuante care să  îmi permită să păstrez o imagine demnă a artistului iconar.

În aceeaşi ordine de idei, plănuiam să revin în ultima zi de târg îmbrăcată în costum naţional(costum cu o vechime de peste 80 de ani, lucrat manual de bunica, un costum extrem de drag şi valoros) ca să îmi iau rămas bun. Gâdeam eu să apar, aşa, ca o icoană vie, îmbrăcată în strai naţional. Şi ca un simbol pentru faptul că nu am luat în serios niciuna din glumele deşucheate, căci, iată: revin acolo cu gânduri curate.

Dimineaţă, când am deschis căsuţa de mail(aşteptam de la domnul Nicu un semn - îmi promisese fotografii cu icoanele expuse, realizate profesional), am avut bucuria, scurtă, de a găsi un mesaj din partea dumnealui. Era şi un ataşament.

O fotografie nud cu artistul iconar, pe plajă. Şi cu o bere într-o mână.

De data aceasta domnul Nicu Cociorva, artist iconar, a lăsat calul în mijocul işichierului, fără niciun alt drept la replică.

Am înţeles şi care era mesajul ascuns în năruirea şirului de icoane: domnul Nicu Cociorva le adusese la mare ca să se expună niţel şi să “fută timpul!” (expresia îi aparţine, a fost răspunsul pe care mi l-a dat când l-am întrebat care e misiunea acelei expoziţii de icoane.)