Sarutul. Era cald, dulce si...pufos. Da, pufos...
Bratele lui au cuprins-o intr-o stransoare vecina vesniciei. Un inel greu de rupt. Chiar si peste vieti.
S-a cuibarit acolo. Era locul ei. Simtea asta... Acum cu pumnii usor stransi la piept, usor infrigurata...
Asemeni unui copil rumen in obraji, fericit, a murmurat sub razele lunii protectoare...
-Stii..., nu ne-am vazut de un an...
-Si? Te-ai mai gandit la mine?
-N-o sa stii niciodata asta!...Dar tu? Te-ai gandit la mine?
-Da. De multe ori...
L-a privit. El era usor serios. Dar si un pic insurat.
Dar asta nu avea niciun sens in acel moment.
Acum erau doar ei. Unul si acelasi.
A deschis pumnii si si-a inlantuit bratele duios pe gatul lui... Universul zambea dulce si pufos... Da, pufos...
Si-a sprijinit capul pe pieptul lui. Si s-a abandonat clipei...
Aproape uitase sentimentul acela... Deplin, impacat, fara ganduri, cald, bland... Uitase cum e sa iubesti si sa fii iubit, sa respiri in iubire, sa fii iubire... Fara patima, fara pasiune... Sinceritate deplina, neincatusata, impartasita total... Se deschidea... Crestea...
Atunci ea a simtit fericirea inundand spatiul...
Si a stiut ca mai e o cale a cunoasterii: alaturi de un partener, dar nu oricare, ci acela... Partenerul divin...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu