Uneori simt că mai jos de atât nu am cum sa ajung. După o
lungă perioadă de cădere liberă în care, deliberat, fac cele mai tembele
alegeri… mă simt izbită de toate colţurile… ruptă în fâşii lungi, însângerate…
E ceva, însă, ce mă îndeamnă pe drumul cretin, ăsta fără
egal…
Într-o lume în care toţi par a alege un drum ascendent, eu
am o adevărată plăcere în a orbecăi descendent…
Cine ştie, poate că într-o dimineaţă…, într-o bună dimineaţă, spiritul meu va decide că e de ajuns… Şi
mă voi lepăda de durere şi suferinţă… Asemeni
unui şarpe care şi-a muşcat coada şi s-a uitat el pe el însuşi...
Desfac, una câte una, foile de karmă care mă ţintuiesc
într-o realitate de care, cu siguranţă, am nevoie pentru vindecare… Şi nu
contenesc să mă minunez cât sunt de multe! Să fie aceasta ultima încarnare în
care trebuie să ard tot?! Să îmi dau acum toate restanţele?! În cât de multe fâşii
se poate destrăma un suflet?! Până unde pot ajunge cu nimicirea asta
meticuloasă?! Cât de mărunt mai trebuie să macin orgoliu, dependenţele şi
dorinţele ca să mă scutur de ele?!
Mănânc jăratec regulat! Dar faza cu transformarea într-un
cal fermecat nu îmi iese, neam! Deşi, când şi când, aripile par să înmugurească…
Nu vor să crească…
Cum e posibil să doară atât de mult fiecare respiraţie?! Un
suflet întrupat care se naşte iar şi iar… în multă durere. Uneori, când îmi vine
să râd de atâta suferinţă – căci îmi pare că mă înec şi mă sufoc, apropiindu-mă
de final - râsul îmi încremeneşte pe faţă şi descopăr un nou val de durere…
Încurcată mai e viaţa asta, domnule! Şi teamă nu-mi mai e de
moarte – care a devenit acum o perspectivă blândă, duioasă… liniştitoare… , ci
de faptul că, dacă abandonez acum, şi îngheţ viaţa, va urma o altă viaţă a restanţelor…
Sincer, am obosit să tot dau restanţele astea… Am nevoie de
un răgaz. O vacanţă! Până si cei mai
stupizi studenţi au parte de o vacanţă!
Cu siguranţă că numai de noi depinde cum vedem viaţa. Eu o
văd inutilă. Iar toate acţiunile noastre au o singură menire – să ne facă să
uităm, o vreme, de inutilitatea ei… Ne ţin ocupaţi, în ritualuri jalnice, fără
sens, numai ca să mai dormim o noapte în trupul ăsta karmic.
Dorinţe pentru anul nou?!
Nu!!! Am dorinţe pentru viaţa nouă! Mă vreau un spirit
simplu, fără haine! Un pom sau un animal conectat cu natura!
Căci singura alinare îmi vine din natură… Acolo nu există
inutilitate, dar nici scop… Toate se aşează firesc şi solid şi se îmbină într-o
maniera imposibil de zdruncinat!
Natura nu are nevoie să o salvăm… Dimpotrivă! Doar ea ne
poate salva!
Poate că e timpul să mă leg, goală, de un pom şi să mă înalţ
odată cu el… Sau să cad, însângerată, sub drujba unui sistem bolnav, în prag de
deces.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu