Labin şi Zmeoaica

Era o dimineaţă minunat de tristă. Zmeoaica zbura prin înaltul cerului pe deasupra pădurii de blocuri. Căuta un loc unde să îşi aşeze lăcaşul.

-Uite, acolo e ceva potrivit cu feng shui-ul meu…

A coborât din cer, fâlfâindu-şi delicat aripile mari şi s-a oprit, fără să ştie, în faţa scorburei lui Labin, care nu era acasă.

-Aici va fi tărâmul meu!

Şi, pentru că era o zmeoaică vrednică, s-a apucat să strice bunătate de scorbură mizeră: a pus flori la geam, a măturat şi spălat bine pe jos, a şters ochiurile-geam ale scorburei, a aprins nemernicii de beţişoare parfumate şi a umplut locul de fumuri şi arome zen, a spălat cănuţele găsite şi a aruncat cocoloaşele de hârtie strânse grămezi prin colţurile scorburei! Era dezastru acum: totul strălucea de curăţenie, mirosea frumos, ba mai crescuseră şi flori pe acolo!

Apoi Zmeoaica s-a culcat şi a adormit adânc.

În vremea asta....

-Haili, hailo, sunt un pitic mişto, şi am gagici cât trei furnici, haili, hailo...

Venea Labin acasă.

Labin e un pitic cu părul alb, cu un suflet bun cât pentru 3 pitici şi inima la fel de mare. Şi e şi săpător în pământ. Caută comori ascunse sau pierdute de alţii şi mereu e minunat de murdar şi plin de noroi. Exact aşa cum se cade să fie un pitic cu părul alb pe un şantier!

Când era mic, însă, a fost răpit de o Zmeoaică care teribil l-a mai chinuit! L-a pus să spele, să calce şi să măture! Apoi, culmea, să şi păstreze totul intact!

Şi, ca să fie totul şi mai roz, l-a mai şi fermecat! Astfel încât, acum, în prezenţa unei Zmeoaice, Labin se transformă instant într-un prinţ fermecător(ceea ce îl scoate, de fiecare dată, din toţi pepenii lui mici de pitic!!!) şi îşi revine la normal doar daca e răutăcios şi zice o prostie mare cât capul lui!

Dar să vedem ce se mai întâmplă în scorbura noastră...

-Oooo, cineva a intrat în căsuţa mea...a spus Labin un pic iritat...

-Clar! Cineva mi-a spălat cănuţa şi mi-a aruncat cocoloşul de hârtie! Cine a îndrăznit să cureţe toată murdăria mea??!!!...

Deja se nervozase tare! Cum era şi firesc, nu?! Imaginaţi-vă că scorbura lui era în întregime de-vas-tată! Strălucea de curăţenie şi mirosea frumos! Lucru greu de acceptat în zilele acelea atât de fermecătoare în mizeria lor!

Când a dat cu ochii de Zmeoaica cea rebela – care dormea acum pe un fotoliu albastru umplut cu iarbă de mare şi asculta clopote tibetane, într-o relaxare greu de înghiţit – vraja s-a produs, iar Labin a devenit prinţul fermecător.

Ca să îşi reintre în pielea de muncitor mizerabil de pe şantier, a fost nevoit să strige:

-O să fac mizerie cu toţi bocancii mei de câte ori vor vrea bretelele mele! Da?!

Imediat vraja s-a rupt şi Labin a revenit la normal.

Zmeoaica, însă, continua să doarmă în clopotele ei tibetane... Labin o privea mut de uimire şi indignare. Vraja iar s-a produs. Labin s-a dezmeticit din prinţul fermecător ce redevenise şi strigat din nou:

-După ce că eşti o zmeoaică obraznică, mai eşti şi urâtă!

Zmeoaica continua să doarmă impasibilă în zenul ei albastru tibetan. Cu căştile pe urechi.

Se pare că şi azi tot asta face... Spre disperarea lui Labin, care a obosit să se tot tranforme în prinţ fermecător şi să fie obligat apoi să tot zică tâmpenii...

În plus, şi-a cam epuizat tolba cu răutăcisme şi e posibil să rămână aşa, prinţ fermecător, pe viaţă!

Iar asta ar fi, pur şi simplu, i-nac-cep-ta-bil! Nu credeţi?!