Încă un pas spre final

Miros de naftalină. Cer albastru. Nori pufoşi. Pomi pe jumătate uscaţi.

Azi am mai trăit o zi.

S-a scurs prin mine cu spini cu tot.

Convoiul a trecut pe uliţă. Cu preot. Cu rude. Nu plângeau. Paşeau doar. Tăcuţi prin soarele fierbinte.

Sunt şarpele care şi-a muşcat coada. Din nou. Mă rotesc odată cu vârtejul în care m-am lăsat căzută.

El nu e el.

Eu nu mai sunt eu.

Am obosit. Pietrele îmi sunt ascunziş. Pietrele de râu…

Apa trece peste ele. Peste mine. Nu mai simt nici frigul şi nici arşiţa. Şi nu mai vreau să ştiu de nimic…

Las clipa să treacă. Cu toţi spinii.

Trupul meu zdrelit se cojeşte ca un şarpe care îşi schimbă pielea.

Numai că eu schimb sufletul.

Momentele astea mă apropie şi mai mult de final. Nu mai am dorinţe. Păşesc în neant…

Viaţa e un film în care nu mai am replică…

Îmi joc rolul. Spectacolul continuă cu un singur sens: de la cap la coadă.

Probabil totul se termină firesc când am ajuns în locul potrivit pentru a muri. Singur, aşa cum se cuvine.