E o zi absolut superbă!
Afară termometru arată 35 de grade, în casă 21…
Intru, ies…
Fac duşuri alternate…
De căldură si răcoare…
E a treia zi fără Marius… Mai sunt 3…
Biroul de lucru e afară, în curtea din faţa casei. Deşi ador
soarele, acum mă bucur de copertina pe care el a întins-o cu ceva vreme în urmă.
Fără ea, nu aş fi putut sta acum aici. Să scriu, să beau încă o bere nemţească…
Să pălăvrăgesc cu Simba pe net…
……………….
M-am trezit devreme ca să fac baie şi să fiu pregătită
pentru ora 11 când plănuisem să ies în târg. Căci azi e joi şi joia, în
Cervesina, e zi de târg!
Şi, credeţi-mă că, după ce ai vorbit cu toate şopârlele din
grădină şi de 10 ori cu îngerul italian… Te bucuri de orice alt mic eveniment!
Aşa că nu vă miraţi că m-am trezit fix la 7.30 ca sa mă
pregătesc pentru târguială!
Bine, nu am pus ceasul să sune, m-am trezit firesc, vie,
proaspătă. Odihnită, plină de entuziasm!
Auzisem eu, la un moment dat, de la el, cum că târgul nu ar
mai fi ce fusese odată…
Nu ştiu ce fusese odată, dar acum era fix aşa: o tarabă cu legume,
una cu brânzeturi şi specialităţi din carne, una cu detergenţi şi produse de uz
casnic, încă una cu haine şi şosete, una cu poşete… Şi una cu fructe…
Deci… 7 tarabe în total!
N-am făcut poze… Nu
m-a inspirat nimic pe moment…
Deh, nu contează!
Le facem noi cumva să pară mai multe!
Le parcurgem de la stânga la dreapta, mergem la băcănie să
luăm pâine(mi-a zis Marius că au pâine
proaspătă, iar eu am unt acasă, aşa că ghiciţi ce voi mânca azi?!). Şi ouă!
Şi apoi reluăm tarabele de la dreapta la stânga şi, poate şi
cumpărăm nişte legume şi fructe…
O clipă am fost tentată de nişte minole de la taraba cu
fructe… Dar nu mi-a plăcut vânzătoarea… Era prea guraliv
Aşa că m-am îndreptat către taraba cu legume unde era linişte. Erau şi aici
fructe. Mere galbene!
Iami! Am luat două
mere, o lămâie, le-am dat vânzătorului tăcut şi am pus mâna pe cartofi. El mi-a
întins o pungă de hârtie.
În timp ce umpleam punga cu cartofi, vânzătorul s-a pus pe
vorbă cu mine. În italiană, desigur.
-Scusi, non capisco!
I-am zis eu.
El nimic! Am înţeles că mă întreba, pentru a treia oară, de
unde sunt. Aşa că i-am zis, mândră tare:
-România!
E, vă vine să credeţi sau nu, imediat după acest cuvânt
magic, a devenit extrem de interesat de mine. De înţeles, înţelegeam eu ce vroia el să afle, că îngerul zilnic şi ONU îşi fac treaba: mai aduc câte un plus la italiana mea de grădiniţă.
Vroia el să ştie dacă locuiesc acolo, în sat. Dacă sunt
venită la muncă sau nu…
Eu doar repetam zâmbind frumos:
-Scusi, non capisco!
El nimic, sărmanul! Mă privea insistent în ochi… Hm… Avea
ochi frumoşi… Curaţi, albaştri, senini…
Cred că a prins valul de simpatie scăpat fără intenţie din partea mea(fusesem uşor fascinată de culoarea aceea albastră care îmi amintise de călugării de la Putna…) şi, brusc, s-a apucat să îmi îndese în plasă daruri: încă două lămâi, o portocală, două banane, doi morcovi şi o ţelină verde!
Cred că a prins valul de simpatie scăpat fără intenţie din partea mea(fusesem uşor fascinată de culoarea aceea albastră care îmi amintise de călugării de la Putna…) şi, brusc, s-a apucat să îmi îndese în plasă daruri: încă două lămâi, o portocală, două banane, doi morcovi şi o ţelină verde!
Eram surprinsă şi habar nu aveam cum să îl refuz.
Am încercat un:
-Non e necesaro!
Dar nu a a vut niciun efect!
Mi-a bătut bonul la casă şi am observat că mi-a făcut şi un
rabat de 1.22 euro la preţul total.
Dar nu am mai zis nimic. Şi asta pentru că mi se întâmplă
deseori şi în România ca, în piaţă, precupeţii să îmi mai facă un mic rabat la
produsele câtărite. Or ştii ei cum trage
cântarul ăla…
În fine, nu vroiam decât să fug mai repede de acolo, când îl
văd că scoate din buzunar un cartonaş mototolit şi mi-l dă.
Era un număr de telefon. Cu un Gio dedesubt.
Am înţeles că mă întreabă cum mă cheamă. Am tăcut. El,
arătând spre el:
-Gio!
Aha, deci îl chema
Gio, cu accentul pe “i” şi taman îmi dăduse numărul lui de telefon.
Din semnul sugestiv(acela
cu inelarul şi arătătorul, unul în dreptul gurii, al doilea la ureche), am
înţeles că vroia să îl sun să vorbim.
Hihi! Oare în ce
limbă?!
Şi am mai înţeles că zicea ceva de o pizza şi un restaurant.
Şi, doar în câteva cuvinte, mi-a mai zis că i-a plăcut de
mine şi că speră să ne mai vedem…
Şi acum ce fac?! Cum îi dau numărul înapoi?!...
-Scusi, non capisco…
M-a privit câteva clipe trist, aproape disperat, şi apoi a
repetat gestul celor două degete.
Era penibil, dar chiar nu ştiam cum să procedez… Am băgat cartonaşul în
buzunar şi am plecat ridicând din umeri şi susurându-mi încet:
-Dracu’ te pune să zâmbeşti frumos?! Iaca, ai rupt inima
târgului şi l-ai dezamăgit şi pe Gio!
Pe drum m-a bufnit râsul şi mi-am propus să învăţ în
italiană măcar strictul necesar, ca să nu mai fie nevoie să zâmbesc ca proasta
în târg.
-Mulţumesc, dar nu vreau nimic de la dumneavoastră! Am deja
un iubit aici şi are morcovi o grămadă! Şi nici ţelina verde nu îmi trebuie!!! Că
habar n-am ce să fac cu ea!
So, fetelor, am
numărul lui Gio! Un italian tânăr de vreo 55 de ani, cu ochii albaştri, care
s-au făcut şi mai albaştri când a auzit că sunt din Romania! Îl vreţi?! Părea
sincer şi interesat!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu