Visul de trezire

Iată-mă în a treia zi de solitudine în Germania. Cumva îmi aminteşte de a treia zi de meditaţie de la Dumbravă… Ziua aceea în care demoni noi ies la lumină…

M-am rupt greu din vis… Un vis intens, tangibil, dureros…

Se făcea că l-am pierdut pe Simba… Era mic, avea cel mult 4 ani, eu mă plimbam cu taică-su într-o decapotabilă(????), fericită nevoie mare că soacră-mea lărgise baia(????)! Când am realizat că Simba, care fusese în maşină, lângă noi, dispăruse! Cu rucsac cu tot! Am coborât din maşină, am împins vreo 3 nemţoaice enervante care nu înţelegeau ce spun şi care îmi stăteau băţoase şi încruntate în drum, şi am început să alerg ca o nebună, în toate părţile, strigându-l!

M-am trezit în bătaie clopotelor fix când, de pe buza unei prăpăstii, mi se părea că l-aş fi găsit, căzut în hău…

Fix când mă cuprinseseră disperarea şi groaza!

Fix când începusem să simt cum mintea mea o ia razna cu totul!

Un vis cel puţin stupid…

Nu îl înţeleg…

Dar pot înţelege uşurarea imensă pe care am simţit-o când m-am rupt din acest… coşmar!

Reală! Vie! Mare uşurare să mă trezesc în această realitate… La fel de bizară, dar plină de linişte şi armonie…

Am mulţumit universului pentru faptul că e doar un vis ceea ce, efectiv, trăisem acolo pe marginea hăului…

Clopotele bisericii se auzeau într-o sintonie deplină cu ceea ce simţeam. Mi-am dat seama că e duminică şi că biserica pe care am tot fotografiat-o din exterior, atâta vreme, ar trebui să fie deschisă azi. Până acum a fost ferecată, în ciuda acordurilor de orgă pe care le-am savurat cuibărită pe pragul ei. Ştiu asta pentru că i-am dat ocol şi am încercat toate uşile…

Aşa că în secunda doi eram jos din pat, pregătită să merg la biserică.

Desigur, nu am înţeles nimic din slujbă… Poate vreo 3-4 cuvinte…

Dar ritmul rugăciunii “Tatăl nostru”, inconfundabil, chiar dacă în germană, m-a adus pe un tărâm familiar… Am rostit-o şi eu, odată cu ei, în şoaptă, în română…

Am mulţumit universului pentru faptul că Simba e protejat, pentru iubirea pe care mi-a trimis-o şi pentru toate înfăptuirile minunate care vin acum în viaţa mea.

Poate că acest vis a fost, prin contrast, o formă de conştientizare trimisă de univers… O formă de trezire… pentru a aprecia mai adânc ceea ce primesc acum…

Contextul în care s-au desfăşurat faptele din vis e pur şi simplu stupid! Însă sentimentele avute acolo, deasupra hăului, extrem de intense! Iar senzaţia de infinită uşurare de la trezire, o binecuvântare celestă!

Acum, uşor răvăşită, mă întreb care e adevăratul vis…

Oare nu cumva atunci când credem că visăm, de fapt trăim cu adevărat?! Şi ceea ce credem că trăim, de fapt visăm?!

În ambele situaţii senzaţiile, deşi la poli diametral opuşi, au fost extrem de vii şi prezente! M-au trecut rapid din registrul groazei în cel al extazului! M-am simţit ca un pendul care urcă din iad în rai…

Să fie un exerciţiu al subconştientului? Unul menit să mă facă să înţeleg că fericirea nu ţine de ceea ce facem(eu doar dormeam!!!), ci de felul în care mintea noastră percepe “realitatea”?! Oricare ar fi această “realitate”…

Că, într-un spaţiu mic şi într-o fracţiune de secundă, mintea noastră poate schimba tot?! Că suntem capabili, în orice moment, să ne trezim din visul coşmar şi să trăim în cel benefic?!

Oricum ar fi, slavă domnului că nu am decapotabilă şi nici baie mai mare şi Simba e bine!

Şi, din nou, oricum ar fi, aleg cu recunoştinţă această realitate plină de iubire!