Clopotele bat ora îngerilor…

E linişte aici, la tâmpla melcului…

Un susur lin abia insinuat… E Stafora în care se scaldă căluţii zburători…

Păsările, perechi, îşi dau semne prin înalt…
-Mariuuus!
-Ce e, iubire?!

Aud cum creşte spicul verde sub cerul albastru…

Nori albi, pufoşi, se perindă pe deasupra… Îi pot simţi prin gaura din creştetul capului. Cea prin care universul a dat buzna în fiinţa mea… Sau, poate, eu am dat buzna în el…

Lângă noi trăieşte, aparent în pace, un arab… Pe ea am văzut-o azi, după plecarea lui, cum lua din cutia poştală un plic. Timbrat. Frumos! Iată o femeie care primeşte scrisori în plic… Oare cine a mai primit azi scrisori în plic timbrat?

Găinile îşi văd de treabă… Încă nu ne-am dumirit cu numărătoarea ouălor… Cum de e posibil ca 7 găini să facă 9 ouă?! Păi e, când pierzi noţiunea timpului şi a cuibarului…

Le mai dau o mână de iarbă şi plec pe urmele şopârlelor…

Soarele râde la mine. Cu doi ochi. Unul şi l-a prins de streaşină.

A, da! Să nu uit! Avem măcriş cu patru foi. Într-un butoi!

Şi am găsit doi şoricei turtiţi în portbagajul maşinii. Sub pâslă. Erau unul lângă altul, îmbrăţişaţi.

Marius zice că au intrat acolo(după ce au ros bancheta), au crescut brusc, nu au mai putut ieşi şi, drept urmare, au murit de foame… Eu zic că au uitat să mai iasă… Le era prea bine acolo, împreună…

Clopotele răsună… E ora îngerilor… 

Aşa că – ochii mari, deschişi pe măsura inimii!